Adriana UngureanuAdriana Ungureanu
22.09.2026

Mai e timp

Am plecat în Grecia pentru câteva zile împreună cu soțul meu, la invitația celor care ne găzduiau în toate vacanțele noastre de la Marea Egee. Îmi era atât de dor să o îmbrățișez pe Erini, omul bun, frumos și veșnic vesel, prietena pe care mi-am dorit-o întotdeauna și care m-a inspirat în multe din scrierile mele, dar și pe zeul bunei dispoziții și al înțelepciunii, întrupat în contemporaneitate ca prietenul Nikos, partenerul lui Eirini. A fost o întâlnire scurtă, dar foarte emoționantă, mai ales când prietena mea m-a luat pe sus, mi-a pus casca în brațe și m-a invitat să mă cațăr pe scuterul ei. Nu mi-am imaginat că acesta poate merge cu noi, având în vedere dimensiunile noastre impresionante, dar acea călătorie a reprezentat modalitatea prin care am surprins, în sfârșit, gustul vieții. Mersul cu viteză prin aerul liber este pur și simplu fantastic. Aerul cald mi-a mângâiat brațele, Olimpul parcă mă veghea și-mi inspira siguranță, marea îmi șoptea prin valuri repetate c-a trebuit să supraviețuiesc ca să simt magia acelor clipe. Eirini saluta pe toată lumea și oamenii de la toate magazinele și hotelurile îi adresau cuvinte din care înțelegeam cât este de iubită. Era prima oară în viața mea când mergeam cu scuterul și datorită acestei experiențe am deslușit superbitatea de a fi vie cu adevărat.

Cu Nikos, în schimb, revederea a fost ca și cum am fi continuat discuția de data trecută, din urmă cu un an și jumătate, înainte de a mă îmbolnăvi, când mie și soțului meu ne spusese:

 —Știți care melodie explică cel mai bine definiția timpului? Time, a lui Pink Floyd. Aceasta redă cu fidelitate modul în care ne irosim încercând să facem lucruri fără sens, tot așteptând să le fim de folos celorlalți, cărora nu le pasă de noi. Zbătându-ne în van, soarele este același, însă noi devenim tot mai bătrâni în timp ce alergăm după lucruri inutile într-o cursă în care nimeni nu ne-a invitat să participăm și fiecare zi ne apropie de moarte, fără să ne dăm seama de asta. Ne angrenăm inconștient într-o cursă la care am pierdut startul. Cunoașteți melodia? Ai YouTube? Hai s-o ascultăm!

În acest fel încheiasem plimbarea noastră pe faleza dintre Paralia Katerini și Olimpic Beach, pe acordurile lui Pink Floyd. Ne-am luat rămas-bun fără să știu că, deși mă pregăteam să plec spre Salonic pentru a petrece Revelionul, de fapt, mă îndreptam spre descoperirea propriei definiții a timpului. După toate tratamentele oncologice, soarta mă readusese în același loc, în aceeași companie, ca și cum trebuia să ne continuăm discuția:

—Nikos, știi că, uneori, semnele ni le oferă chiar cei apropiați?

—Da, cred asta, însă nici eu și nici tu nu eram pregătiți să deslușim mesajele discuției noastre. Întotdeauna înțelegem mai târziu, aproape niciodată înainte. Oricum, sunt atât de fericit să te văd aici, cu noi, eu cred că ai trecut cu bine și vei avea viață lungă. Prezența ta ne aduce atâta bucurie, eram atât de triști, parcă ne plecase soarele din viață!

Un an și jumătate mai târziu

 

Mă aflam în Grecia, în hotelul lui Eirini din Paralia Katerini, stăteam în pat și priveam marea. Spectacolul era impresionant. Acasă, la București, era frig, ploaie interminabilă; în Bulgaria zăpadă, frumos, dar rece. La mine, aproape că sosise primăvara, soarele se oglindea în valuri, dându-le o strălucire diamantină. Orizontul era atât de aproape și de limpede, un privilegiu pe care eu și soțul meu ni l-am fi dorit împărțit cu ceilalți oameni dragi rămași acasă. Muzica de relaxare din telefon se revărsa în toată încăperea, iar eu îmi pregăteam primul bilanț din viața de „după”.

Timp de aproape doi ani, jurnalul meu a adunat amintiri în nuanțele zilelor – de gri, când eram tristă, sau în culorile soarelui, când eram optimistă; iar când plângeam, cerul ploua odată cu mine. Îl răsfoiam, mulțumindu-i în gând doamnei de la librărie: „Da, într-adevăr, viața e mereu frumoasă și merită trăită!”

O vrăbiuță delicată se așezase pe balustradă și parcă stătea de vorbă cu mine. Ciudat, mergeam la Paralia de foarte mulți ani și acolo erau doar pescăruși, niciodată păsări mici. După ce a zburat, m-am ridicat din pat și am urmărit-o; se așezase pe plajă, singurică în fața splendorii. Pentru o clipă m-am admirat în oglindă. Părul începuse să-mi crească, deja putea fi coafat și flutura la adierea vântului, o binecuvântare să-mi strecor degetele prin el, să-l cuprind în palme și să-i mulțumesc pentru revenire. Apoi am realizat că purtam cerceii pe care îi cumpărasem împreună cu Anastasia și am început să plâng. Pentru ea, totul se încheiase, toate bucuriile importante sau mărunte îmi rămăseseră mie. „Pentru mine mai e timp…”, am încercat să vorbesc cu Dumnezeu, singurul care știa de ce se întâmplase asta, dar eram prea neînsemnată să-i cer socoteală.

N-am mai avut chef de bilanțuri, pur și simplu mi s-a făcut dor să ies și să mă plimb pe nisip, așa că am coborât din hotel și m-am oprit pe mal, unde fusese vrăbiuța. Am permis picăturilor mării să mă stropească delicat, am respirat viața și fericirea. Am mulțumit Providenței și mi-am promis că orice îmi va fi dat, voi îmbrățișa cu recunoștință.

(fragment din romanul Mai e timp, Editura Eikon, 2026)