Între primul și al doilea somn

Când soarele se ascunse pentru cea din urmă oară după culmile înzăpezite, iar discul lui roșiatic se topi în apele fiordului, clopotul cel mare al mănăstirii Sankt Halvard bătu de nouă ori, vestind începutul lungii nopți boreale. Nimeni dintre frați nu privea atunci spre apus și nimeni nu încerca să numere zilele care aveau să urmeze, fiindcă, după rânduiala veche a locului, întunericul nu era socotit o pedeapsă, ci o încercare pe care fiecare generație de călugări trebuia să o străbată asemenea unei pustii. Mănăstirea fusese ridicată cu aproape două veacuri înainte pe o limbă îngustă de stâncă, înconjurată din trei părți de mare. Brazii coborau până aproape de ziduri, iar în nopțile fără vânt crengile lor păreau împietrite sub povara zăpezii. Numai corbii mai tulburau, din când în când, tăcerea aceea adâncă, rotindu-se deasupra turnului-clopotniță fără să scoată vreun strigăt, ca și cum până și păsările învățaseră că locul acela nu trebuie trezit. Viața își urma acolo cursul neschimbat de sute de ani. După vecernie, frații se odihneau câteva ceasuri, iar când primul somn se sfârșea, un clopot mic îi chema din nou în picioare. Urmau cinci ore de veghe, în care unii citeau Scriptura, alții cântau psalmii, iar copiștii coborau în scriptorium, unde lumina lămpilor se răsfrângea peste pergamente și peste sticluțele cu pigmenți aduși de corăbii din ținuturi îndepărtate. Abia spre dimineață începea al doilea somn, despre care bătrânii spuneau că este mai aproape de rugăciune decât de odihnă. Fratele Asger era cel mai tânăr dintre copiii bibliotecii. Venise din Nidaros cu doi ani înainte, iar scrisul lui, atât de limpede și de egal, îl făcuse pe stareț să spună că Dumnezeu îi dăruise o mână pe care n-ar fi trebuit s-o folosească pentru altceva decât pentru cărți. Tocmai de aceea, în prima seară a nopții boreale, după ce frații ieșiră din biserică, bătrânul bibliotecar Torsten îl atinse ușor pe mânecă și îl pofti să-l urmeze. Biblioteca ocupa aripa cea mai veche a mănăstirii. Ferestrele înguste lăsau să pătrundă atât de puțină lumină, încât până și în timpul verii trebuiau aprinse lămpile. Aerul mirosea a piele veche, a rășină și a fum, iar rafturile, înnegrite de vreme, urcau până aproape de bolta de piatră. Starețul Erlend îi aștepta lângă masa cea lungă din mijlocul încăperii. Înaintea lui se afla un codex legat în stejar și îmbrăcat în piele închisă la culoare, fără titlu și fără însemne. Numai colțurile ferecăturii de aramă, lustruite de mâinile atâtor generații, mai păstrau o urmă de strălucire.

– Mâine vei începe să-l copiezi, spuse starețul, împingând încet volumul spre el.

Asger își trecu degetele peste copertă și simți că lemnul era neobișnuit de rece.

– Ce carte este?

– Nimeni nu știe cu adevărat. Unii au spus că este un bestiar, alții că este o tâlcuire a Apocalipsei. Cei mai înțelepți au încetat să-i mai caute numele.

Tânărul zâmbi fără să răspundă. În școala capitulară învățase că orice manuscris își are autorul, vremea și rostul lui; numai că bătrânii din Sankt Halvard păreau să vorbească despre cărți așa cum alții vorbeau despre pădure sau despre mare, ca și cum ele ar fi existat dintotdeauna. Starețul îi făcu semn lui Torsten, care desfăcu încet încuietorile. Pergamentul avea culoarea fildeșului vechi, iar scrisul era împodobit cu inițiale albastre și roșii, atât de migălos lucrate, încât fiecare literă părea o icoană în miniatură. Asger întoarse prima filă și rămase pe gânduri. În marginea textului era zugrăvit un călugăr îngenuncheat în zăpadă. Nimic neobișnuit, până când privirea cobora spre umbra lui. Trupul își păstra poziția smerită, însă umbra stătea în picioare și privea înainte, cu mâinile ascunse în mâneci.  Mai departe, o altă miniatură înfățișa o vulpe îmbrăcată în veșminte călugărești, ținând în labe o cădelniță, în timp ce iepurii îngenuncheau înaintea ei. În fundal, aproape nevăzut, un copil fără chip privea scena din dosul unui brad.

Asger ridică ochii.

– Sunt ciudate.

Torsten încuviință încet.

– Da.

– Ce înseamnă?

Bătrânul își plimbă palma peste marginea pergamentului, fără să atingă pictura.

– De două sute de ani încercăm să aflăm.

Mai răsfoiră câteva file. Un cerb cu ochi omenești își întorcea capul spre cititor, deși trupul îi rămânea îndreptat în cealaltă parte. O procesiune de călugări urca un deal purtând lumânări aprinse, însă umbrele lor coborau în tăcere spre vale. Într-un medalion rotund, un scrib copia un manuscris, iar pe masa lui se vedea același medalion, atât de mic încât abia putea fi deslușit.

Asger își apropie chipul de pagină.

– Pictorul avea o închipuire neobișnuită.

– Așa au spus și cei dinaintea noastră, răspunse starețul cu glas liniștit. După aceea au încetat să mai vorbească despre pictor.

Închise cartea cu blândețe și își lăsă mâna pe copertă.

– Un singur lucru să nu uiți, frate Asger. Între primul și al doilea somn să nu întorci niciodată fila înapoi.

Asger îl privi mirat.

– De ce?

Starețul zâmbi atât de ușor, încât expresia îi trecu aproape neobservată.

– Fiindcă niciun om nu poate spune cu deplină încredere ce anume a văzut întâia oară.

Când clopotul cel mic bătu după miezul nopții, frații coborâră în tăcere spre scriptorium. Era o tăcere obișnuită, deprinsă de ani întregi, în care fiecare își cunoștea locul și rostul fără să fie nevoie de vreun cuvânt. Focul ardea mocnit în vatră, iar lămpile cu untdelemn răspândeau o lumină gălbuie, care nu izgonea întunericul, ci numai îl ținea la oarecare depărtare. Asger își așeză călimara și pana, deschise codexul la fila însemnată de Torsten și începu să copieze cu răbdarea pe care o deprinsese încă din copilărie. Literele curgeau una după alta, egale și cuminți, iar mâna îi mergea atât de sigur, încât de multe ori ajungea să citească fraza întreagă înainte ca pana să-i fi sfârșit cel dintâi cuvânt. Abia după aproape un ceas își ridică privirea. Oboseala îl făcuse să caute fără voie una dintre miniaturi și își aminti cerbul cu ochi omenești. Îl găsi aproape de marginea paginii, între două inițiale împodobite cu vrejuri albastre, însă rămase o clipă nedumerit, fiindcă animalul nu mai părea să privească spre cititor. Ochii îi erau îndreptați acum spre o pasăre neagră, așezată pe o creangă pe care Asger nu și-o amintea. Își sprijini coatele pe masă și cercetă îndelung desenul. Nu era o schimbare pe care ar fi putut-o dovedi. Se gândi că poate nu privise cu destulă luare-aminte în biblioteca starețului sau că lumina de atunci cădea altfel peste pergament. În fond, miniaturile erau atât de migălos lucrate, încât un singur fir de culoare putea schimba întreaga lor înfățișare. Își văzu mai departe de lucru, însă de fiecare dată când ridica ochii, avea impresia că picturile îi cereau mai multă atenție decât textul însuși. În noaptea următoare descoperi o altă miniatură, pe care nu și-o amintea deloc. Într-un chenar îngust, un bătrân cu barbă albă ținea deschisă o carte, iar în paginile ei se vedea desenat un copac fără frunze. În ramurile acelui copac atârnau doisprezece clopote, iar dedesubt, aproape ascuns între rădăcini, un copil săpa cu mâinile goale în pământul înghețat. Asger răsfoi câteva file înainte și înapoi, încercând să-și amintească dacă nu cumva trecuse prea repede peste imagine în noaptea dinainte. Nu izbuti să-și dea seama.

Torsten, care lucra la câteva mese depărtare, îl observă și veni încet lângă el.

– Cauți ceva?

– Miniatura aceasta. Nu-mi aduc aminte s-o fi văzut.

Bătrânul privi îndelung pagina, fără să lase să i se citească vreo mirare pe chip.

– Și ești sigur că n-ai văzut-o?

– Aproape sigur.

Torsten zâmbi cu o blândețe obosită.

–  În timpul privegherii să nu te încrezi prea mult în cuvântul aproape. El îi înșală pe oamenii învățați mai des decât pe cei simpli.

Nu mai spuse nimic și se întoarse la masa lui. Vorbele acelea rămaseră însă în mintea lui Asger până spre sfârșitul nopții. Când clopotul bisericii chemă frații la rugăciune, tânărul închise cu grijă călimara și se ridică, dar înainte de a părăsi încăperea nu se putu opri să nu mai arunce o privire spre miniatură. Copacul era acolo. Copilul era acolo. Numai că unul dintre clopote dispăruse. Asger clipi de două ori și se apropie de pagină, convins că lumina lămpii îl înșelase. Numără ramurile. Numără din nou clopotele. Erau unsprezece. Își amintea limpede că fuseseră doisprezece, fiindcă numărul îi atrăsese atenția încă din clipa în care văzuse desenul. Întinse mâna spre filă, hotărât să se întoarcă la miniatura dinainte și să se încredințeze că memoria nu-i juca vreo festă. Degetele îi ajunseseră deja pe marginea pergamentului, când își aminti, ca trezit dintr-un vis, singura poruncă pe care starețul o rostise cu adevărat apăsat: „Între primul și al doilea somn să nu întorci niciodată fila înapoi”. Mâna îi rămase nemișcată. Dincolo de ferestre, vântul începu din nou să bată prin brazi, iar pentru o clipă lui Asger i se păru că zgomotul acela nu venea din pădure, ci dintre paginile codexului, ca și cum pergamentul însuși ar fi oftat foarte încet. Apoi închise cartea, își stinse lampa și ieși după ceilalți, fără să știe că, în noaptea următoare, avea să uite pentru întâia oară de porunca starețului. În noaptea următoare, după ce clopotul cel mic vestise începutul privegherii, Asger coborî în scriptorium cu hotărârea de a-și izgoni îndoielile. Își spuse că oboseala și întunericul lung al iernii puteau tulbura mintea chiar și a celui mai cumpătat dintre oameni și că, odată lămurită pricina acelor închipuiri, manuscrisul avea să nu mai fie decât ceea ce fusese dintotdeauna: o carte veche, împodobită de un miniaturist cu o fantezie neobișnuită. Lucră aproape două ceasuri fără să ridice privirea, iar când ajunse din nou la fila cu copacul și clopotele, își dădu seama că nu mai putea spune cu siguranță dacă văzuse vreodată doisprezece sau unsprezece. Tocmai această neputință îl neliniști mai mult decât orice schimbare a desenului, fiindcă memoria lui, pe care se obișnuise să se sprijine ca pe o unealtă fără greș, începuse să i se pară deodată șovăitoare. Rămase multă vreme nemișcat, cu mâna sprijinită pe marginea pergamentului, până când ispita de a se încredința deveni mai puternică decât ascultarea. Întoarse încet fila înapoi și căută miniatura cerbului cu ochi omenești, hotărât să cerceteze încă o dată toate amănuntele pe care și le amintea atât de limpede. Cerbul era acolo. Și pasărea. Și ramurile. Numai că, în partea de jos a imaginii, unde era zugrăvită o fâșie îngustă de zăpadă, apărea acum un amănunt pe care Asger ar fi jurat că nu-l văzuse niciodată. Un călugăr stătea aplecat asupra unei cărți deschise. Chipul îi era ascuns de glugă, însă mâna care ținea pana fusese pictată cu atâta grijă, încât până și mica cicatrice de la încheietura degetului arătător putea fi deslușită. Asger își ridică fără voie propria mână. Avea aceeași cicatrice. Își spuse că era o întâmplare. În toate mănăstirile se aflau copiști, iar mâinile lor semănau între ele mai mult decât chipurile. Cu toate acestea, simți cum răceala îi urcă încet până în ceafă când băgă de seamă că pana din miniatură nu era îndreptată spre carte, ci spre marginea imaginii, acolo unde pictorul zugrăvise un șir de litere atât de mici, încât nu puteau fi citite cu ochiul liber. Apropie lampa. Nu izbuti să le deslușească. Mai apropie încă o dată flacăra, iar lumina căzu pieziș peste foița de aur care împodobea inițiala paginii. Pentru o clipă, literele se iviră limpede, apoi se pierdură iarăși în luciul pergamentului. Nu erau cuvinte. Erau nume. Unul sub altul, scrise cu aceeași mână și despărțite doar prin câte o cruce mică. La capătul șirului rămăsese un singur loc liber. Asger închise cartea atât de repede, încât lampa se clătină pe masă.

În aceeași clipă îl auzi pe Torsten rostind, fără să se întoarcă din lucrul lui:

– Ai răsfoit înapoi.

Nu era o întrebare.

Asger își plecă fruntea.

– Da.

Bătrânul lăsă pana din mână și rămase o vreme tăcut.

– Știi de ce nu avem voie?

– Nu.

– Fiindcă pictorul n-a zugrăvit niciodată trecutul. El a pictat numai pe cei care au privit îndelung miniaturile lui.

Asger ridică încet ochii.

– Și ceilalți?

Torsten își închise manuscrisul și stinse lampa.

– Toți au văzut, mai devreme sau mai târziu, locul care le fusese lăsat.

Nu mai adăugă nimic.

În dimineața aceea, când frații ieșiră din biserică și lumina palidă a amiezii boreale se revărsă pentru câteva clipe peste fiord, Asger se întoarse singur în bibliotecă. Codexul se afla acolo unde îl lăsase, închis și tăcut, iar pe coperta lui nu era nimic care să-l deosebească de celelalte cărți. Nu-l mai deschise niciodată. După moartea lui Torsten, fratele Asger îi luă locul în bibliotecă și, vreme de aproape patruzeci de ani, îi învăță pe toți copiștii tineri aceeași regulă, fără să le spună vreodată de unde venea. Numai în ultima iarnă a vieții sale, când un novice îl întrebă de ce nu este îngăduit să întorci fila înapoi între primul și al doilea somn, bătrânul zâmbi ușor, iar tânărul crezu că nu auzise bine răspunsul.

– Fiindcă sunt cărți care nu se lasă citite decât o singură dată.