Amintiri din Munții Metaliferi

Localitatea Vălișoara era mult mai frumoasă decât de ceea ce-mi aminteam din vizita anterioară, din urmă cu nouăsprezece ani, când eu și Magda petrecuserăm o vacanță minunată împreună cu copiii. Mi-ar fi plăcut să spun că natura era aproape neschimbată, dar nu era așa, defrișările agresive afectaseră drumul forestier pe alocuri. În schimb, zona cu smocuri de brusturi și ferigi era fascinantă, plantele crescuseră mult în înălțime, iar frunzele erau uriașe. Magda o botezase „Jurasic parc” și, într-adevăr, mistrețul, lupul sau chiar ursul s-ar fi încadrat perfect în acel peisaj. Însă, liniștea era aceeași dintotdeauna. Îmi mai aminteam pârâul care curgea iute, chiar și când seceta se încăpățâna să domine localitatea multe zile la rând. Pe pajiștea plină cu floricele galbene de lângă pădure răsăriseră case elegante. Lângă acestea, în urma unei ploi, se formase un iaz cu apă roșie (din cauza pământului, spunea domnul Andreescu, pentru ca eram în mijlocul Munților Metaliferi), în mod paradoxal plin cu pești. Iar casa țărănească în care stătusem, fusese transformată, aproape de nerecunoscut. Raiul se situa într-o mică depresiune înconjurată de crestele munților, cu foarte puțini locuitori, foarte multă verdeață, natură cu splendoare în exces, locul ideal pentru plimbări, purificarea sufletului, dar și a trupului.

De îndată ce-am descărcat mașina, l-am abandonat pe Victoraș străbunicului și am urmat-o pe Magda până la o vecină. Aproape de uliță crescuse un liliac mov înalt cât un stejar tânăr, cu o coroană perfect rotundă, ornată cu ciorchini așezați neobișnuit de simetric. Mirosul îmi amintea de minunatul buchet oferit de tatăl meu, de care nu mă bucurasem prea mult, pentru că fusesem nevoită să plec la mare. Când am vrut să fac o fotografie, o cățea a sărit la mine, nu-i observasem farfuria plină cu mâncare exact la picioarele mele. Magda a apucat imediat o bucată zdravănă de lemn să mă apere de jivină, care ne-a permis totodată trecerea peste zona înnoroiată. Astfel am pătruns în curtea femeii. Cum ne-a văzut a exclamat:

—Ați venit cu soarele! Până adineauri a plouat de azi de dimineață, am crezut că nu se oprește!

M-a studiat cu atenție, ca și cum aș fi întrebat-o ceva și mi-ar fi răspuns:

—Apă cu mentă puteți să faceți și dumneavoastră! Puneți menta tocată mărunt în apă rece, de seara până dimineața, apoi o beți. Este bună simplă, cu lămâie sau cu miere, dar astea două le adăugați doar când beți. Nu mâncați nimic până la 10:00, beți cu 30 minute înainte de masă și o să vedeți că asta vindecă și constipația și diareea. Și când faceți ceaiuri, niciodată să nu le puneți în apă fierbinte, ci rece. Lăsați să stea mai mult și o să constatați efectul.

Simțeam că universul îmi transmite mesajul potrivit, fără să fi cerut asta. În ciuda sfatului util, numai gândul la mentă îmi provoca greață. Însă scopul vizitei noastre fusese altul: Magda se pregătea pentru o cură de slăbit și se baza pe dânsa, în calitatea ei de specialistă în sucuri naturale. Răspunsul vecinei ne-a bulversat:

—Vai, dar eu trebuie să plec vreo șase săptămâni, soția preotului din sat are cancer, săraca! În urmă cu opt ani și-a scos sânul, însă acum are la oase și e foarte rău. Domnul preot m-a chemat, mi-a spus că se bazează pe mine, dar i-am pus o condiție: să nu facă citostatice, că eu nu mă încurc cu nimic chimic, nu știu efectul.

Să fiu sinceră, nu-mi picase bine această informație, mai ales că observasem și eu printre pacientele cu care interacționasem la Spitalul Fundeni că majoritatea femeilor aveau recidive după 7-10 ani.

—A, deci eu n-aș putea recurge la tratamentele dumneavoastră, pentru că deja am început chimioterapia.

—Da? se uita lung la mine și puțin gânditoare, probabil atunci a înțeles că turbanul meu nu era un echivalent de-al baticului ei, apoi a continuat:

—Dar puteți ține cura cu mentă, așa cum v-am spus, asta e bună oricum.

Oripilată de planta care îmi provoca greață, le-am lăsat să discute despre recomandări de sănătate și nutriție, în timp ce eu m-am plimbat printre răsadurile de ceapă, usturoi, țelină, căpșuni de două soiuri, pătrunjel, leuștean, salată verde și roșii. Mă aflam pe un tărâm al hărniciei care îmi făcea bine. Remarcasem niște flori frumoase și galbene ca rapița, cu frunze ca varza miniaturală.

—Asta ce e? m-am trezit strigând.

—Îi zice Kala sau Kali… nu știu exact, frunzele ei sunt foarte sănătoase, fac sucuri din ele, le adaug la legume. Se pot mânca și așa, ajută stomacul…

Pentru că le spălase ploaia, am mâncat frunzele misterioase, extraordinar de bune, un fel de măcriș ușor amărui. Spre nenorocul meu, când s-a făcut noapte, în loc să stau în pat și să mă odihnesc, m-am mutat pe toaletă. Cele câteva clipe de extaz și de „sănătate” îmi ieșiseră pe nas și pe ochi. N-am înțeles dacă am mâncat în exces sau poate c-am fost prea sensibilă ori interacțiunea cu citostaticele din corpul meu n-a dus la reacția potrivită, concluzia a fost că experiența „bio” și „raw-vegană” m-a condamnat la ore de chin și-o noapte albă.

A doua zi, Magda a încercat să mă convingă că era aproape imposibil ca planta aceea să aibă un efect atât de dramatic, trebuie să mai fi fost altceva:

—Poate e de la berea rece… sau Pepsi rece… dar putea fi și caviarul pe care l-ai mâncat cu poftă, o jumate de borcan mare… sau untul cu pateu de gâscă ori tarta cu pește, pentru că și astea ți-au plăcut.

Adevărat, pentru prima dată în cele câteva luni de când descoperisem boala, mâncasem cu poftă. Și fusesem atât de fericită!

(fragment din romanul în curs de apariție Mai e timp, Editura Eikon, București, 2026)