Flaviu George PredescuCum este construit un personaj literar central de către autorul lui, romancier? Și cum este el „de-construit” ulterior de către cititorul romanului, critic literar? Fără îndoială că fiecare prozator și orice critic literar au propriile „metode”. În ce constau acestea, în cazurile de față? (D.C.-E.)
În această simetrie a relației dintre critic și scriitor, caracteristica personajului devine una interesantă. Stau acum în fața unuia dintre cei mai pricepuți critici literari (și) în descifrarea și înțelegerea personajelor de roman. În ceea ce privește propriile-mi personaje, ți-ai demonstrat priceperea încă de la Softul GE, romanul meu de debut. Iar asta nu pentru că ai fi „ghicit” vreun personaj, căci nici nu ți-ai propus asta și nici nu era nimic de ghicit. Fiecare personaj are identitate proprie, este unic și original, altfel n-ar mai fi personaj, ci un nume de cod atribuit intuitiv unei persoane întâlnite în viața de zi cu zi. Așa că, dacă ar fi să încep de la cum am trăit de-construirea (m-ai dus inevitabil cu gândul și la serialul Masculi alfa), atunci îți confirm și în scris că parcurg fascinat cronicile tale literare la cărți pe care am apucat să le citesc înainte ca tu să scrii despre ele. Abia atunci își poate da cineva seama cu adevărat despre valoarea cronicii tale.
Revenind la oile mele, cred că de data aceasta nu voi fi capabil să scriu un text simetric din punctul de vedere al întinderii, cum a fost în cazul precedentelor, iar acest lucru pentru că nu știu ce să spun foarte mult tehnic despre personajele pe care le-am creat. De pildă, la Softul GE, veneam după o experiență instituțională consistentă, nici nu mai scrisesem un roman, dar aveam metodologia romanului în minte, după ce, așa cum am mai scris, am exersat constant în copilărie, sub forma unor nuvele nepublicate, pe zeci de caiete din ale căror file n-am făcut cornete și avioane, ci le-am umplut cu texte.
Până să mă aplec asupra construcției unor personaje centrale, stau și mă întreb de ce am simțit nevoia să scriu un roman? Nu era, în mod sigur, din orgoliu, din răzbunare sau din fascinația experienței instituționale. Cred că mai degrabă voiam să creez ceva inedit, impulsionat de două experiențe majore care avuseseră loc în viața mea. Prima era administrativă, se încheiase un ciclu de carieră în care, de foarte tânăr, cunoscusem meandrele puterii de tip simbol (mă refer mai ales în percepția publică, dar nu numai, și poate o să explic), iar a doua, deja studiam științific psihologia de mai bine de un an. Acest lucru m-a făcut să doresc, cunoscând de la statistică metodologie, o distribuție a iubirii și puterii în rândul oamenilor – pornind de la probabilități.
Personajele centrale au fost rodul contextelor la care am vrut să mă refer prozastic. Drept pentru care: Poetul GE și Fiul Cognitiv, în Softul GE, Roberta și Laur în Perechea dragoste, perechea moarte, Eusebiu Iordan și Paul George Ionescu în Paraclis 1980, sunt, într-o mai mică sau mai mare măsură, roade ale intersecției dintre contextul real și cel imaginativ.
Toate aceste romane au povești și ținte sociale diferite, drept care geneza personajelor este una diferită. Când construiesc personajul central, pornesc de la o tipologie. De pildă, o personalitate care m-a marcat. Doar că trăsăturile acestui personaj se conturează prin ceea ce face și aș spune că mai degrabă narațiunea este cea care generează trăsăturile de caracter ale personajului pe care cititorul obișnuit sau criticul literar le citește, interpretându-le comportamentele.
Să fiu și mai specific. În psihologia personalității se spune că o faptă repetată devine obicei, iar un obicei repetat devine trăsătură de caracter. Ei bine, în roman se petrece cam același lucru. În proporția pe care trebuie să o drămăluiești, astfel încât să lași suficient implicitului, dând astfel cititorului posibilitatea să le interpreteze în funcție de experiența sa. Cred că este preferabilă scoaterea în evidență a felurilor de-a fi mai mult în mod implicit. Dar cât timp și spațiu să ai fără a plictisi cititorul și fără a te pierde în prea multe detalii? Iar aici ține de măiestria romancierului. Poți portretiza un mare personaj în câteva fraze, chiar și implicit, dacă știi cum s-o faci. În opinia mea, inconștientul și memoria joacă roluri importante, alături de simțul estetic și, din nou, atribuirea proporțiilor, de data aceasta în cuvinte și propoziții.
La Perechea mi s-a părut cel mai greu. Era pentru prima dată când scriam un roman la persoana I și încercam să mă pun în pielea personajului, care era și narator, dar care în niciun caz nu eram „eu”, ci un tip care a încercat să se sinucidă și care avea o altă filozofie de viață, diferită de a mea. „Happy-endul” se găsește încă din prima frază, în care personajul-povestitor anunță că și-a pus capăt zilelor. Nu am vrut să șochez sau să creez contradicții, ci asta mi-a venit să scriu, fără să conturez foarte clar că este vorba despre un bilet de adio. Și atunci spun că este happy-end pentru că ori omul a scăpat, ori cineva a găsit biletul, ori ne scrie de pe lumea cealaltă și ne dă o explicație, un semn material doveditor că există „viață de apoi”.
Acum am exagerat puțin, dar în orice caz, putem constata că un individ ne scrie că și-a pus capăt zilelor în prima frază, iar dacă deschidem mai încolo și ne reapucăm de citit la întâmplare, „ăla” tot continuă să povestească, o ține pe-a lui, dar fără ca scrisul să-i fie între ghilimele, cum am pus la început, lipind o scrisoare de adio cu restul narațiunii aceluiași personaj, vrând astfel să arăt că tot ce trăim în viața asta are o pereche. Și nu este o invenție a mea, ci chiar o rezultantă psihologică. Nu mai intru în amănunte, dar mi-aș relua oricând cu plăcere lecturile științifice.
Să vorbim și despre Paraclis 1980. O să râzi, dragă Daniel, când o să-ți spun care au fost resorturile scrierii acestui roman, la care am lucrat cu mare afecțiune și migală. Dacă la primele două m-am jucat, în sensul creativ, la acesta am trudit. Motivul ascuns, semiconștient de la care a pornit totul a fost chiar dedicația pe care urma să o pun la final, pe pagina dinaintea începerii scrierii. În momentul în care m-am apucat, în 2020, în pandemie, era născut doar Vlad, iar la finalul cărții apărea și Miruna în dedicație, alături de Roxana, desigur. Am vrut să le las o versiune romanțată a biografiei mele de început al locuirii în București, una excepțională, de carieră insolită.
Și, da, m-am folosit în cel mai constructiv mod de bisericuța Schitul Maicilor, aflată lângă clădirea în care am lucrat opt ani, iar de acolo am ajuns la inginerul Eugeniu Iordăchescu, căruia i-am dedicat romanul, în mod separat. Știam de activitatea sa, auzisem încă de când eram copil, în anii ’80, căci operase o lucrare amplă și în Alba Iulia, iar tatăl meu m-a dus să văd „blocul pe role” din Cetate.
Am lucrat mult din punct de vedere documentar. Am prins și o perioadă cu mult „stat acasă”. În cazul meu, asta însemna și debutul experienței paterne, căci Vlăduț, născut în octombrie 2019 avea câteva luni atunci când m-am apucat de carte. Miruna s-a născut în august 2021, în perioada în care am lăsat manuscrisul în pace vreo trei luni, să văd dacă funcționează metoda „uitării” de recalibrare a percepției asupra a ceva. Și a funcționat, iar dedicația s-a întregit cu un nume nou și vesel.
Acestea sunt părțile simbolice. Ca personaje centrale, mi-a fost ceva mai simplu să conturez protagoniștii. Pe unul l-am studiat, am citit zeci de articole despre el și vreo câteva cărți, iar pe celălalt am încercat să mi-l aduc aminte așa cum era, mai ales din punct de vedere emoțional, căci fapte am reprodus prea puține și inexacte fapte concrete. Paul George Ionescu este conturat din perspectiva istoricului emoțional și în intersectarea lui cu alte feluri de a fi din… Minister.
Înainte de a scrie acest roman i-am cerut un sfat lui Nicolae Manolescu, în biroul lui de la Uniunea Scriitorilor. L-am întrebat dacă s[ scriu la persoana I sau a III-a și, după ce s-a gândit puțin, a spus că la a treia, pentru că e un roman istoric.
Dincolo de personaje, dragă Daniel, scrierea lui a fost inedită. Am scris și la serviciu, în sediul BCU „Carol I”, dar în corpul Fundațiilor Regale, clădirea cea mai emblematică, din spatele statuii lui Carol I, de pe Calea Victoriei, dar și în biroul serviciului în care lucrez, în corpul Dacia, în mansarda care are vedere spre fostul „CC al PCR”, actualele ministere al Muncii și Solidarității Sociale și Afaceri Interne. Am scris și la cafenele din Centru Vechi, precum și în Militari, la casa părintească a Roxanei, unde am locuit între 2019 și 2024, și unde încă mai locuim din când în când. De fapt, aș spune că n-am plecat niciodată. Acolo s-au petrecut primii ani de viață a copiilor noștri, principalele personaje din povestea vieții mele de după 2019.
București, 14 iulie 2026
