Cartea, ancora mea

Am deschis o carte. Eu și cartea vieții mele în care geometria sufletului meu nu a fost inițial trasată de mine:

            Citesc. Îmi citesc o filă cu amintiri. Atitudine. Priviri. Nostalgie. Tristețe. Vorbe fără rost. Oameni și oameni, dar timpul nu a stat pe loc, poate doar pentru o secundă:

            Era într-o zi de miercuri. Finalul primei luni din anul 2004. Începe o poveste dulce-amară:

– De ce vrei să lucrezi într-o bibliotecă?

– Îmi plac cărțile.

– Asta zice toată lumea.

Am rămas blocată. Cuvintele au dispărut. Aveam să-mi aflu, nu peste mult timp, și completarea la replica primită:

„Să lucrez cu ele…” – unde îmi erau aceste cuvinte?

Spirala necunoscutului m-a luat pe nepregătite. Și nu am mai contat. Lupta a început pentru că voiam să devin cineva în lumea cărților, însă timpul mi-a dovedit că eram deja cineva.

Cred că luminile neoanelor din sala respectivă au avut un efect negativ asupra gestionarea emoțiilor. Acele neoane devin prietenoase cu tine doar când ești nevoit să deslușești ceva scriptic la rafturile cu cărți așezate vertical sau orizontal.

Puterea unei cărți, înainte de toate, nu stă în coperta ei, nu în conținutul ei și nici în numele autorului, ci în simpla sa prezență acolo, în acel loc în care ești și trăiești. Puterea unei cărți stă în lumea și magia ei.

Coperta unei cărți, uneori, nu definește nici autorul, nici editura și nici ilustratorul, pentru că acestea, împreună și separat, transmit o stare sau un mesaj de tip ancoră. Dacă o copertă te poartă sau nu în povești nescrise, conținutul te aruncă acolo unde magia lui are sau nu culori, ori e doar în alb și în negru.

Cartea ca obiect mi-a devenit ancoră. Cartea prin conținut mi-a devenit mentor. Cartea prin grafică și ilustrație mi-a devenit terapie. Cartea scrisă în limba română cu alfabet chirilic mi-a devenit lecție de viață prin întoarceri la origini. Cartea de pe raftul din depozitul în care am plâns și de puține ori am râs va fi mereu acolo

Dacă viața mi-a oferit un destin tragic, cărțile au fost în fiecare moment singurele ancore sincere și reale. Se știe că toate cărțile sunt scrise de oameni și pentru oameni, căci oamenii fac poveștile pentru a exista cărțile. Amarul vieții mele a fost îndulcit de cărți, de simpla lor prezență și de ideea de a lucra cu ele.

Dedic acest text celor care au văzut în mine acel „cineva” și acea sclipire umbrită.