Costel ZăganMotto:
Cuvintele trebuie să te exprime, nu să te conducă. (Antoine de Saint-Exupery)
TAVANUL PERFORAT (2)
Îl văd pe tatăl meu strecurându-se-n pământ, cu Pământul în spate, ca pe cea mai scumpă bocceluță a vieții, furându-mi viitorul, cu tot cu trecut, din păcate!
Răzbunându-se nu pe mine ci pe cea care i-a fost soție o viață: mama mea!
Totul a început într-o dimineață de vară. Era duminica, în fața poieții: eu, mama și tata. O lumină blândă învăluia totul. Auzeam cocoșul cântând de zor, iar găinile imitându-l care mai de care! Eu aveam vreo cinci anișori, cu tot cu hainele ușoare de pe mine: pantalonii scurți și o bluză cu mânecuțe până la coate. În rest, toți aveam gurile până la urechi de bună-dispoziție!
La marginea orizontului, parcă se zărea și Dumnezeu, zâmbind.
Ce mai, lumea era pseudonimul iubirii universale!
…Brusc, o pietricică mi-a intrat cum-necum în papucelul piciorului stâng și când am pășit l-am simțit direct în inimioara mea de copilaș!
Doamne, ce-aș mai fi înjurat dacă aș fi știut! Însă, la momentul respectiv, ignoranța era bine-venită și, implicit, mult-folositoare! Așa că n-am scos nici pâs! -nesimțitul de mine! Ca și cum durerea nici n-ar fi fost inventată! Pe vremea aceea, durerea era doar un vis! Poate cel mai frumos vis al copilăriei! Ce mai, eram un copil model, înainte de-a fi copil!
Și, restul lumii nu mă interesa. Părinții mei puteau să fie mulțumiți de ce-au adus pe lume.
Dar nu de ce. Nu de ce, oare? Habar n-am, pentru că, încă, nu pusesem nicio întrebare. Eu, pur și simplu, eram fericit. Restul nu mă interesa!
Poate de vecina de peste drum îmi păsa. Ori de cealaltă vecină, mai brunetă și mai de la soare-răsare! Oricum, eram total nehotărât: amândouă erau cele mai frumoase ființe din lume, după Mama!
Dreptatea este o alegere, mi-a spus tatăl meu; de aceea mulți preferă să meargă unde-i împinge valul: spre largul incertitudinii umane! E mai puțin obositor și mai comod.
(Doamne, simt că se naște un nou tată! Poate adevăratul meu tată!
Adevărul se confirmă, primul, pe sine, nu-i așa? Cum să nu: adevărul are nevoie de confirmare, minciuna, nu. De, fiecare cu legile-i care-i convin!)
Ce prefer? Lenea extremă, cu somnu-i obositor de lung, ori munca pe brânci, ridicând cetate după cetate: din nimic și iarbă verde!
PEREȚII POEZIEI (2)
Cuvintele voastre ajung în mine poezie. Restu-i talentul, și, uneori , geniul meu.
Chiar și atunci când poate vă insult, eu nu fac altceva decât să vă duc mai departe.
Dacă obosesc, nu înseamnă că am renunțat, dimpotrivă, îmi potrivesc în felul meu alambicat , cuvintele, arma mea de fiecare zi!
Dar nu ucid decât fantomele nimicniciei cotidiene, de oriunde ar veni: trecut ori viitor!
Fantome care nu mă împiedică să merg mai departe, oricât de poticnit mi-ar fi pasul! Nu tac! Nu mai tac! Urlu din rărunchii poeziei: simțiți? Mai simțiți?
Poezia mă arde ca un foc!
Din cenușa poeziei înălța-voi statuia poetului!
Dar poezia nu-i a mea, a celui care a scris-o, ci a acelora care-o recită, îndrăgostiți de frumusețea cuvântului!
Nu doar trecutul, ci și viitorul este plin de munca și creație mea.
Poate copiii, copiii mei sunt trecutul , iar eu sunt viitorul lor!
Nu fugiți: timpu-i peste tot! Urmați-vă încet! Nu locul, ci timpul contează!
Și nici acela măcar! Ci numai dorința de-a merge mai departe. Un pas cât toată omenirea!
Iar iubita care nu trăiește pentru dragostea ta, nici nu există! Oriunde ai căuta-o!
Nu mai răspunde la niciun nume! Pur și simplu. Așa că poți să taci și tu! Dar numai în numele tău.
…Nimicul nu zidește nimic…
(din romanul aflat în lucru Citadela în roz)
