Al. Cistelecan
O gentilă dedicație le închină Marinela T. Dinulescu ”iubitorilor de poezie” care ”vor deveni ei înșiși zbor” (pe măsură ce-i vor citi poemele și o vor însoți în croaziera prin infinituri) pe manșeta debutului său cu Plus minus infinit (Editura Junimea, 2024). Drept să spun, nu cred că le va fi ușor invitaților să se angajeze la elanul pe care vrea Marinela să-l împărtășească, întrucît ultimele valuri de poezie i-au obișnuit mai degrabă cu dezamăgirile estetice și existențiale, cu zborurile domestice, așa că și-au cam pierdut exercițiul cosmonautic. Mai cu seamă că Marinelei nu-i ajunge un infinit, ci se zbenguie prin mai multe (la poeți se poate, se știe că ei inventează universuri chiar și ex nihilo). Nu știu cum vor păși ”zipat” ”dintr-un univers în altul”, deoarece imaginația Marinelei e atît de înfocată încît parcă nici nu vorbește românește, ci direct în suprarealistă: ”Suntem universuri rupte din ieri/ purtăm felinare de iriși/ despletim bănci și alei/ cu salcîmi grizonați./ Universurile noastre stau arhivate/ în spații mici din piele de zei./ Corpul din piele de zeu e prea mic! Ai strigat/ ținînd un Prometeu în pumn” etc. Nu s-a mai auzit demult glasul vreunei veleități titaniste cum e cel al Marinelei, care pare a declama un limbaj scos din țîțîni pentru a face față unei gramatici premeditat și tenace suprarealiste. Suprarealiștii de pe vremuri scriau cum le venea – de sus sau de jos -, dar Marinela vrea anume să vorbească în abstruze. Le caută, știind prea bine că poezia e o vorbire nefirească – și atunci, cu cît mai nefirească…E o gimnastică dificilă care lasă în urmă simulacre de suprarealism animate de o vîrtelniță scăpată din mînă: ”Orașul stătea ascuns după o clipă îndoită/ se vedea doar pasărea de metal cu pași destrămați./ Forfota devenise ferigă./ Acum ferestrele erau Windows/ și mînuiau marionete cu ochii închiși./ Departe căprioarele legănau vîntul cînd luna tăcea./ În labirint/ ceața aștepta un tren/ să fluture eșarfa cea albă./ Orașul/ cu genunchiul în țărînă/ număra întunericul” etc. (Windows DC). Motorul imaginativ e însă, strict, cel al animației și toată decorația e înzestrată cu obiceiuri omenești, fie ea făcută din abstracții, din efluvii mai sentimentale ori din piese naturale sau culturale. Un firicel erotic leagă poemele într-o saga destrămată, dar în care toate sînt personificate (Marinela ar trebui să știe deja că personificările sînt doar parterul imaginației și că animismul nu e animație): noaptea ”a luat de jos o chitară”, sunetul are ”copită”, efemerul e dus ”în lesă”, ”stîlpii de durere” stau ”cu rănile înțepenite în oră”, sunetele ”își ridicau pleoapa”, iarba ”se descalță”, ”regăsirea se-așază pe-o bancă”, ”spațiile mici” o așteaptă pe Marinela ”cuminte la geam cu tîmpla culcată pe linia vieții”, ”rădăcina copacului” întinde ”un vers”, ”soarele se despletește” etc. etc. Pe scurt, toată lumea își cam face de cap și toate cele dau din mîini și picioare într-un simulator ținut permanent în priză.
Nu-s de lipsă nici aluziile culturale, de la cele spre mitice la cele pur literare, și nici șocurile neologistice, integrate într-o peripeție erotică de intensitatea unei spiritualizări emfatice: ”Cînd eram pasăre/ îți stăteam pe inima șlefuită în diamant octaedric/ palma ta era acolo fără colivie/ îmi mîngîia colțul soarelui/ diminețile reci.// Cînd eram zbor/ îmi doream să ridicăm perpendiculare spre stea/ să pășesc vertical peste nori” etc. (Cînd octaedric). Extazele, normale într-un asemenea vîrtej care amețește pînă și limbajul, sînt și ele emfatice cît se poate: ”Ne întîlneam des/ stăteai în formă de infinit/ cu fruntea spre est” etc. (Ție). E o pompă care umflă toate stările, dar iubirea rămîne încă miraculoasă și ei i se adaptează toate: ”Într-o zi/ soarele a răsărit în interiorul tău/ din est (cum face el de obicei)./ S-a ridicat ușor și a început să îți lumineze fiecare/ organ/ de la stînga la dreapta./ Cînd a ajuns în inimă/ s-a oprit puțin./ A fost prima dată cînd soarele a învățat să pulseze./ Pe buzele tale/ la a doua oprire/ a învățat să zîmbească./ Soarele era acum viu” etc. (Răsăritul tău). De miracole e condusă lumea Marinelei și nu-i mirare că toate ies din tipare și că iubirea e în continuare o contopire (pe cît de relaxată ironic se poate în așa încărcătură de emfaze): ”Astăzi e ziua în care îți rătăcesc neobosită/ prin artere/ cînd joc v-ați ascunselea printre atriile inimii tale/ și nici nu bănuiești că îți sunt celulă, răsuflare, gînd/ că de acolo din interiorul tău/ batem aceeași inimă amîndoi” (Astăzi). Cum zice Marinela: ”comuniune de ființe respirate dincolo de laturi”! (Geometrie perfectă). Uneori mult dincolo. Așa se întîmplă cînd partenerul ”răsuflă iubire” în timp ce Marinela e pe role la Southampton: totul se entuziasmează, inclusiv limbajul ca atare.
