Flaviu George PredescuPe parcursul vieții noastre auzim multe, mai ales în relațiile interumane, despre trădare. Dacă ar fi să faci o evaluare a ceea ce a însemnat viața ta până acum, la ce concluzii ai ajunge? Ai trădat, ai fost trădat? Care sunt lucrurile pe care nu le poți ierta din ceea ce ți s-a întâmplat? Dar invers, există oameni care nu te-au iertat pentru ceva? (F.G.P.)
Trădarea rămâne una dintre cele mai actuale și dificil de analizat teme din întreaga istorie a relațiilor interumane. Ea se învârte în jurul sentimentului de încredere și a interpretării lui. Noi am ajuns să vorbim foarte ușor despre trădare în zilele noastre. De exemplu, nu știu dacă este corect să mai spui că a fost trădare ceva care te-a dus ulterior pe un drum mai bun. În aceste condiții înseamnă că trădarea este și bună? Sau mai este trădare atunci când oamenii nu au investit încredere sinceră, ci doar interese, în ceva? Iarăși este o temă de discuție.
Dacă ar fi să fac o evaluare a ceea ce a însemnat viața mea până acum, aș spune că mai tare m-a supărat, în anumite privințe, lipsa de recunoștință. Nu știu dacă aceasta poate fi privită ca o formă de trădare, pentru că sub aspect moral și chiar biblic se menționează că faptele bune nu trebuie să fie însoțite de așteptarea recunoștinței. „Legiuitorul” ca să-i spun așa, dragă Daniel, a prevăzut sau a știut din practică faptul că dacă faci bine cuiva sunt șanse mari să nu primești recunoștință. Avem celebra pildă din Evanghelia după Luca 17 (12-19) în care se arată că, deși oamenii primesc ajutor când le este mai greu, foarte puțini sunt cei care își mai exprimă recunoștința față de binefăcător. În pilda despre întâlnirea lui Iisus cu leproșii, cel care își exprimă recunoștința, unul din cei zece, este samarineanul, deci cel care era considerat eretic de către evrei. Ce concluzii putem trage de aici, Daniel? Că, din punct de vedere statistic, aproximativ 10% dintre oamenii pe care îi întâlnim într-o viață ne vor fi recunoscători și că ne vor fi recunoscători oameni la care ne vom aștepta mai puțin. De altfel, în psihologia socială se și spune, dar nu pot cita cu exactitate, că te atacă și te apără cine nu te aștepți. Nu știu dacă ai pățit, dar înclin să cred că da.
Dacă am trădat? Fără îndoială că măcar dintr-o perspectivă am făcut-o. Mai rău decât a trăda este a dezamăgi. Probabil că am făcut și asta. N-aș ști să mă aplec asupra unui anumit moment. Sărim peste cele în care am dezamăgit oameni pentru că nu am făcut ce se așteptau ei. Mai degrabă îmi pare rău de aspecte privind răbufniri ale mele în care o persoană sau alta, de regulă apropiate, au fost dezamăgite de felul în care i-am făcut să se simtă. Și mai supărat sunt și regret dacă reacția mea le-a afectat stima de sine sau ca urmare a reacției mele au avut una sau mai multe zile proaste în care s-au gândit la ceea ce am făcut eu nepotrivit. Aș vrea să le cer iertare cu toată sinceritatea.
Analizând în continuare trădarea, pot spune că ea are de-a face și cu responsabilitatea și lașitatea. De exemplu, poți ajunge în situații de „trădare” dacă ai fost prea responsabil sau prea laș. Un tânăr este împreună cu prietena lui din liceu, trăiesc momente frumoase, străbat clipe de dragoste adolescentină și-și jură iubire pentru vecie. Anii trec și ei evoluează diferit, dar rămân împreună. Cu toate acestea, se căsătoresc, el din responsabilitate și lașitate, ea dintr-un alt tip de lașitate, orientat mai mult spre relația cu familia de origine. Mai simplu spus, ea voia să scape odată, să plece de acasă, în timp ce el voia să n-o dezamăgească sau să nu o vadă suferind, deși nu mai simțea mare lucru pentru ea. Și, totuși, se căsătoresc. Mariajul le dă un „restart” și după vreo două luni cad amândoi în diverse forme de abulie. Se înstrăinează unul de celălalt, încep să se evite și chiar să se înșele. Când s-a produs trădarea? S-a produs atunci când au început să umble cu alții sau când, din lipsă de curaj și comunicare, au ajuns să ia decizii pe care nu și le mai doreau? Dar de ce au ajuns să se mintă? Care sunt factorii reali? De ce s-au hiper-responsabilizat într-o lume în care libertatea ar trebui să fie o valoare supremă? De ce nu au avut curajul să le spună celor foarte apropiați, cum ar fi părinții, că ei nu mai sunt bine? Citeam la explicația lașității că e atât lipsa curajului, cât și a onoarei; și că onoarea este integritate morală. În concluzie, pe drumul spre trădare ești lipsit și de curaj, și de integritate morală. Ce ar trebui să ne învețe părinții și societatea ca să nu ajungem pe acest drum? Și aici începe un șantier interminabil în conștiința proprie. Ne-ar trebui înregistrări video din fiecare moment al vieții noastre trecute, minut cu minut, ca să vedem unde și când în formarea noastră s-au produs acele erori care ne-au făcut ca în materie de cuplu să fim lipsiți de norme morale sau curaj. Căci sunt, har domnului, oameni care greșesc foarte puțin social, dar iau decizii foarte proaste din punct de vedere personal. Așa cum sunt unii care iau decizii bune în ambele planuri sau alții care iau decizii proaste în ambele situații. Unii mai ajung și pe la închisoare, tocmai din acest motiv.
Și atunci este de săpat foarte adânc în inconștientul nostru pentru a vedea care este granița dintre responsabilitate și lașitate, iar apoi care ar trebui să fie valorile morale supreme, atunci când abordăm viața. S-ar putea, dragă Daniel, să nu fie vorba despre o lipsă a valorilor morale, ci despre o proastă aplicare a lor. De exemplu, să pui responsabilitatea pentru celălalt sau mila pentru felul în care va reacționa în cazul în care îl părăsești sau nu mai continui relația cu el nu este o crimă, din contră. Arată că ești un om bun care ai recunoștință pentru ce a fost cândva, dar care acum ești blocat între vechiul din tine și cel care ai devenit. Ești capabil să conștientizezi și să-ți păzești sufletul? Este dificil numai să vorbești despre asta, darămite să o și pui în aplicare. De exemplu, băiatul despre care vorbeam mai sus a luat decizia de a se căsători foarte de tânăr. Când s-a apropiat momentul nunții, i-a spus mamei sale că nu dorește să mai facă pasul, iar ea i-a respins decizia pe motiv că totul este pregătit și ar fi o lipsă de respect și față de cealaltă persoană să anuleze totul în ultimul moment. Nimeni nu a stat să-l asculte în profunzime și să-l întrebe, mai ales, ce s-a întâmplat exact. Mai mult, nimeni nu a venit cu ideea de a-i pune pe cei doi la aceeași masă. Dar asta nu înseamnă că e vina părinților. Dacă ar fi o vină, în mod sigur ea s-a produs cu mai mult timp în urmă, nu atunci. Așa că cei doi erau mai întâi de toate niște oameni care sufereau, apoi niște… lași. Lași au devenit, cel mai probabil, dintr-o lipsă de cunoaștere a valorilor supreme, acelea potrivit cărora propriul suflet trebuie pus mai presus de orice, indiferent de alte persoane și chiar de grija pentru emoțiile lor. Decodificarea respectivelor emoții s-ar putea să fie una eronată, și acest fapt venind tot dintr-o lipsă de experiență de viață.
Nu știu dacă ți s-a întâmplat vreodată, dar eu am fost nevoit să rup lanțul generațional. Și culmea, nu am făcut-o numai pentru mine, ci i-am ajutat și pe alții din jurul meu sau cititori să rupă lanțurile generaționale. Mă refer la acele „ștafete ale suferinței” (repetări de greșeli generaționale) cum le-am spus chiar în titlurile unor scrieri.
Părinții noștri nu sunt de vină pentru că ei, la rândul lor, au fost lipsiți de cunoaștere și îndrumare. Nu toți, dar în generația lor a fost prea puțin importantă componenta emoțiilor, profund negată de comuniști.
Reamintesc celor care nu știu că studiul academic al psihologiei a fost interzis în România între finalul anilor 1970 și până după Revoluție, din cauza unui fenomen pe care Securitatea nu-l putea înțelege și implicit controla – meditația transcendentală. Acest fenomen a pornit de la o vizită pe care The Beatles a făcut-o în India la cel care a devenit gurul lor – Maharishi Mahesh Yogi.
Ideea este că generația părinților noștri a fost prejudiciată de cunoașterea emoțiilor în mai mare măsură decât cea a bunicilor noștri, iar acest lucru s-a reflectat în deciziile pe care copiii născuți în comunism le-au luat. Unii au luat și decizii bune, foarte mulți, nu. Ce este interesant însă, faptul că tot mulți au fost cei care au recuperat. Printre ei a fost și băiatul din exemplul pe care ți l-am dat. Și aici mai este un element care trebuie spus și care ajută la recuperări – credința în Dumnezeu.
Sunt încă oameni care nu m-au iertat pentru niște păreri pe care mi le-am spus la supărare, păreri pe care le-am regretat imediat după ce le-am spus. Ele au rămas, din păcate, ca niște urme de gloanțe prin orgoliul lor. Din multe puncte de vedere mi-o merit și, cumva, ei îmi fac un bine că nu pot trece peste acele momente. Ce mă învață pe mine supărarea lor permanentizată? Că trebuie să am mai mare grijă cum reacționez la supărare. Dacă toți am fi trecut ușor peste reacțiile negative ale altora, probabil că iertarea ar fi devenit o banalitate, iar încălcarea unor limite, ceva obișnuit. Or, iertarea este o valoare foarte-foarte importantă și este cea care se află în strânsă legătură cu atât de necesara uitare. Fără uitare am înnebuni. Imaginează-ți, dragul meu prieten, cum ne-am simți să tot acumulăm în suflet supărări peste supărări? Și ca să fac o glumă ironică, mai bine să fim selectivi în prioritizarea supărărilor noastre. Dacă avem un interes, mai ales financiar, ne supărăm mai puțin pe cineva sau dacă depindem de el, tot ne reținem cel puțin exprimarea supărării. Așa că, încheind ironia la felul subiectiv în care mulți oameni se raportează la supărare, spun că eu chiar nu am vreo persoană pe care să n-o fi iertat. Mai mult, aloc câteva minute de rugăciune pe zi celor care mi-au greșit și care mi-au rămas în memorie, căci pe mulți care mi-au greșit i-am uitat cu adevărat de mult.
București, 9 iunie 2026
