Cinci mandate constituționale

Prin anul 2000, într-o republică sud-americană, s-a ales președinte al țării un cetățean destul de charismatic, fără nici un fel de formațiune intelectuală, dar bun vorbitor, abil în public, extrem de adaptabil și, mai ales, cu aderență la popor. După o suită de generali care se înlăturau unul pe altul sau doborau câte un precar guvern civil prin lovituri de stat intrate în normalitate, apariția exoticului personaj civil propunea o imagine inedită a țării, care dovedea că putea trăi decent, relativ prosper și în parametrii democrației. A guvernat în primul mandat constituțional, l-a câștigat fără probleme și pe al doilea, cu o vastă majoritate față de contracandidații săi. Cum un mandat constituțional avea cinci ani, personajul nostru a stat în fruntea statului zece ani liniștit și nederanjat de nimeni, înconjurat doar de iubirea poporului său placid și cooperant.

Dar, la sfârșitul celor zece ani de guvernare, președintele se simțea încă foarte tânăr – avea doar 45 de ani – și plin de energie ca să se retragă resemnat și să lase țara din nou pradă luptelor politice și incertitudinii. Constituția prevedea însă că un președinte nu putea îndeplini mai mult de două mandate în fruntea statului, adică un maximum de zece ani. Președintele s-a consultat deci cu consilierii săi. Constituția nu putea fi modificată. Era nevoie de un subterfugiu pentru a-i asigura un al treilea mandat constituțional. Experții constituționaliști și-au bătut capul citind constituția în amănunt, însă nimic din acest act fundamental al națiunii nu le îngăduia să interpreteze vreo prevedere înscrisă în ea în sensul oferirii unui al treilea mandat președintelui aflat în funcție. Și atunci a venit un consilier cu o idee strălucită, care-i asigura nu trei, ci patru mandate constituționale: să schimbe numele țării, situație în care putea candida din nou pentru încă două mandate. Procesul electoral pornea în mod legitim de la punctul zero, fiind vorba de o țară nouă.

Președintelui i-a plăcut ideea, a schimbat numele țării și a candidat a treia oară, câștigând alegerile la pas. Au existat unii cârtitori, ce-i drept, care au protestat pe străzi, dar atitudinea generală a electoratului a fost: ”Al dracului individ! Cum a știut el să întoarcă lucrurile în favoarea lui!” Și, pentru că se obișnuiseră cu el, iar lucrurile nu mergeau rău în țară, l-au reales din nou după zece ani, într-un al treilea mandat constituțional.

Se înțelege că al patrulea mandat a venit în continuarea firească a celui de-al treilea, deoarece constituția îi dădea dreptul la două mandate noi în țara pe care o redenumise și care trecea drept o altă țară decât cea de până atunci.

Dificultățile au apărut însă când președintele și-a dorit și al cincilea mandat constituțional. Aici nu prea mai era loc de întors. Numele țării nu mai putea fi schimbat încă o dată. Constituția era greu de modificat. Trebuia organizat un referendum pentru modificarea constituției. Dacă referendumul nu trecea – și nu era de exclus nici această posibilitate – nu se puteau aduce modificări nici în constituție. Dacă referendumul trecea, nu exista nici o garanție că electoratul va accepta o modificare a constituției care să-i permită președintelui să candideze pentru a cincea oară. Și-au sfărâmat mulți capetele cum să facă pentru a-i oferi președintelui al cincilea mandat, însă o soluție nu se arăta nicicum la orizont. Și atunci i-a venit tot lui o idee: dacă nu se putea efectua o modificare a constituției decât după un referendum, să se organizeze referendumul, dar să nu se mai pună problema modificării constituției, ci doar o întrebare simplă – sunteți de acord sau nu să mai candidez și a cincea oară? Simplu, direct, neechivoc. Reacția poporului era de presupus. El se aștepta să obțină un DA covârșitor din partea poporului care-l iubea. Și să nici nu mai fie nevoie de alegeri, ci referendumul să le țină locul.

Dar, ca să fie și mai convingător și să se adreseze poporului pe limba lui, a pus să se instaleze în toate orașele și satele patriei niște plasme uriașe pe care se transmiteau, în regim non stop, meciurile din prima ligă spaniolă în care jucau Real Madrid sau Barcelona. La Real Madrid era pe atunci Cristiano Ronaldo, la Barcelona era Messi. După acest bombardament cu fotbal de prima calitate, în timpul căruia poporul îi vedea pe Messi și Ronaldo până la sațietate, a venit și întrebarea lui: Când ai în echipă pe Messi și Ronaldo, îi schimbi în timpul jocului așa, doar de dragul schimbării, sau îi lași în continuare pe teren să-și pună în valoare talentul și să-ți câștige meciul?

În aceeași vreme, președintele a lansat o campanie electorală în care el apărea în echipament de fotbalist purtând când numărul 10 (Messi), când 7 (Cristiano Ronaldo). Încetul cu încetul noțiunile s-au amestecat: el era și Messi și Ronaldo în același timp, iar cei doi jucau în aceeași echipă, echipa țării lui.

Referendumul cu tema: ”Echipa câștigătoare nu se schimbă. Mă vreți președinte pentru al cincilea mandat?” în mod surprinzător a eșuat. Cu un procent extrem de mic, de 1 și puțin la sută, rezultatul nu i-a dat câștig de cauză. Poporul iubitor și-a manifestat rezervele. O majoritate, e drept foarte subțire, a votat pentru schimbare și pentru limitarea mandatelor lui constituționale la doar patru. Președintele a fost mirat. Nu era pregătit cu un plan B. În furia primului moment, a declarat opoziția, firavă și divizată cum era, de vină pentru deturnarea votului popular prin manevre mârșave și ticăloase. Aceia dintre liderii opoziției care nu au apucat să fugă imediat din țară au fost arestați și aruncați în închisoare. Poporul a rămas pe străzi o vreme demonstrând împotriva lui. Președintele a deplâns amarnic rătăcirea electoratului manipulat de opoziție și de forțe malefice din străinătate, ceea ce nu l-a împiedicat să recurgă la arestări masive cu ajutorul poliției și al armatei. Alegerile au trebuit ținute  pe acest fond tensionat în absența opoziției și, cum era de presupus, au fost câștigate din nou de el, de președinte, care s-a instalat în fruntea țării pentru al cincilea mandat. Toată aura lui de băiat simpatic, de prieten al poporului, de partener al tuturor săracilor și dezmoșteniților sorții a dispărut parcă peste noapte, lăsând locul unui dictator aspru și neîmblânzit, care și-a început al cincilea mandat cu represalii și arestări. Pe măsură însă ce el pretindea că e nevoit să apere țara de dușmanii interni și externi care unelteau împotriva lui, mânia poporului creștea și demonstrațiile violente cuprindeau întreaga națiune. Timp de un an situația a durat așa, până când o mână de ofițeri, care și ei iubeau poporul, au dat o lovitură de stat și l-au îndepărtat, organizând alegeri noi în interval de șase luni. Președintele a fost nevoit să plece în exil, de unde însă nu a putut să nu fie activ în continuare.

La scurtă vreme el și-a dat seama că cel mai probabil nu va reuși să revină pe scaunul prezidențial și atunci a dat dispoziție partidului, care îi era fidel în continuare, să aleagă un candidat diferit ca să fie sigur că nu va fi eliminat de la putere definitiv. Mai mult chiar, a ales acest candidat cu mâna lui. Și opoziția s-a organizat, deși a rămas tot divizată. La alegeri, candidatul fostului președinte a câștigat fără emoții. Acesta a continuat să conducă țara din exil.

Partidul prezidențial a rămas la putere, însă curând s-a divizat și el. Până la sfârșitul primului mandat al noului președinte era atât de divizat încât au început să apară partide diferite care s-au desprins din partidul prezidențial. Peisajul politic din țară arăta atât de atomizat încât era clar că următorul președinte va câștiga doar cu un procent minuscul din votul popular. Ceea ce s-a și întâmplat. Mica republică, odată solidă și reprezentativă pentru tot continentul sud-american pe timpul celor patru mandate ale ambițiosului ei președinte, a eșuat în insignifianță și inerție melancolică. Dar în schimb nu mai era o dictatură, ci o democrație pâlpâind agonic, bătută de toate vânturile piețelor internaționale și intereselor majore față de rezervele sale minerale considerabile, pe care acum se străduia să le ofere spre exploatare unor concerne americane și europene în condiții inevitabil și iremediabil păguboase pentru a putea supraviețui.