Daniel Cristea-EnacheCare a fost autorul (scriitor sau critic literar, român sau străin, clasic sau contemporan) determinant pentru modul propriu de a scrie și a gândi? Când a fost acest punct de inflexiune în biografia intelectuală personală? (D.C.-E.)
Am povestit în mai multe rânduri cum a fost pentru mine ziua în care l-am descoperit pe Dostoievski. Aveam 14 ani și câteva luni (pot preciza asta fiindcă era vacanța școlară de vară a anului 1988, care dura din iunie până în septembrie); și în casa bătrânească de la Snagov-Sat, vizavi de biserică, mă retrăsesem pe timpul prânzului, după ce înotasem pe săturate în minunatul (pe atunci) lac din apropiere. Mă gândeam să trag un pui de somn, foarte plăcut în amiezile toride, mai ales că în casă era o binecuvântată răcoare. În cameră aveam un teanc de cărți pe care Valeriu Cristea, tatăl meu adoptiv (mă înfiase cu un an înainte, în aprilie 1987, când murise tatăl meu Marius), mi le recomandase ca lecturi de vacanță. Printre ele era Idiotul lui Dostoievski, un scriitor despre care știam, din auzite, că e mare, fără să fi citit până atunci o carte de el.
Am luat romanul din teanc cu gândul să citesc câteva pagini, înainte de a mă scufunda în apele dulci ale somnului de prânz. Am început să citesc, am ajuns imediat la finalul primei pagini, am dat fila, am citit cu aceeași viteză pagina următoare; și apoi, într-o stare în care se uneau febrilitatea lecturii și un fel de alarmă existențială, am procedat prin „devorarea” romanului. În general citeam, de copil, cu „poftă”, de parcă „înfulecam” cărțile care-mi plăceau, astfel că regimul cititului era pentru mine unul al vitezei. Dar de data aceasta, rapiditatea cu care mă „deplasam” de la o pagină a romanului la alta părea în două dimensiuni, nu într-una singură. Aveam sentimentul, deja cunoscut, că devin părtaș prin intrigă la „orizontala” faptelor și întâmplărilor din carte, în modul acela minunat pentru un copil pe care ți-l dă lectura lui Jules Verne, a lui Karl May, a lui Dumas. Simțeam că parcurg, tot mai nesățios, tot ce se întâmpla în romanul lui Dostoievski.
Dar totodată aveam un sentiment nou, cum nu mai încercasem înainte, și anume că „orizontala” pe care o traversez prin lectură este dublată de o „verticală” prin care, în aceeași durată, mă cufund în lumea epică dostoievskiană. Dacă tot am pomenit de lacul Snagov și de înot, era ca și cum aș fi făcut simultan un crawl pe suprafața apei și o scufundare de mai mulți metri în adâncimea lacului, până la fundul lui, ca și cum aș fi înotat deodată în două direcții, pe două linii imaginare perpendiculare una pe alta. Ce era nebunia aceasta? Absolut toate „amănuntele” din roman, pe care le asimilam cu o ușurință incredibilă, aveau o adâncime, o greutate și o pondere cum nu mai întâlnisem la vreun scriitor. Romanul avansa cu o înmărmuritoare dezinvoltură pe cele două axe perpendiculare, și eu mă țineam strâns de el, ca un naufragiat de un lemn, urmându-l pe Dostoievski într-o lume literară multi-dimensională.
Atât de concentrat citeam Idiotul, încât abia după un timp am observat că în cameră nu mai era lumină bună. Afară începea să se întunece, și eu nu apucasem să aprind lumina. Dintr-un salt am ajuns la comutator și am aprins becul, aruncându-mă apoi în pat pentru a continua lectura. Am început să mă tem că se va întrerupe curentul (uneori se mai întâmpla, eram în anii „economiilor” făcute de Ceaușescu pe spinarea populației) și eu nu voi apuca să termin cartea asta. Citeam și mai repede, ca posedat, până când, victorios, pe la 9 seara, am încheiat lectura care mi-a luat mai multe ore, fără nicio pauză. Pur și simplu, nu voiam să întrerup cititul, pentru nimic în lume. Și aveam dreptate. Realitatea înconjurătoare putea să aștepte.
Avusesem ceva mai important, ceva esențial de făcut: să-l citesc pe Dostoievski. Acest scriitor a fost punctul de inflexiune în biografia mea intelectuală; și el m-a făcut să privesc, să citesc, să proiectez, să gândesc, poate și să scriu, la rândul meu, pe cele două axe perpendiculare, pe „orizontală” și pe „verticală”, la suprafața apei și în adâncimile ei, în ceea ce se vede și ceea ce nu se vede. Pe lângă profesorii mei, de la școală și de acasă, Dostoievski a fost scriitorul care mi-a influențat gândirea: nu în sensul că i-am împrumutat ideile, ci anume prin această multi-dimensionalitate care m-a fascinat atunci, la 14 ani și câteva luni, și m-a format.
Cu scrisul, a fost altfel. Ca „microbist” și susținător fervent al Universității Craiova, citeam cu pasiune cronicile fotbalistice din Sportul și începusem să-i imit, în caiete, pe Ioan Chirilă și Ovidiu Ioanițoaia, care mă atrăgeau cel mai mult. Ioanițoaia avea pe atunci o formulă care îmi plăcea la nebunie și o băgam peste tot în comentariile mele, chiar și la o Olimpiadă unde am luat o notă deplorabilă. Formula era „nu-i așa?” și eu o vârâsem într-o secvență despre Miorița unde voiam să evit cacofonia: „fiindcă – nu-i așa? – codrul e frate cu românul”. Examinatorii n-au gustat întrebarea mea, care era de fapt a lui Ioanițoaia din cronica sa despre ultimul meci, și mi-au dat 6.30. Am făcut contestație, am primit o notă mai mare, dar episodul m-a făcut atent: de evitat pe viitor registrul stilistic din Sportul, ziarul adus de poștaș, și pentru care mă luptam cu Valeriu ca prim sau al doilea cititor.
A identifica o „semnătură” stilistică, un stil, mi-a fost mereu ceva la îndemână. Profesorii mei succesivi de stil au fost G. Călinescu (după ce tatăl meu Marius îmi cumpărase Istoria…, în ediția Piru, când eram la gimnaziu), Nicolae Manolescu, cu cronicile sale din România literară pe care am început să le citesc din 1988-1989, și Eugen Simion, cu cronicile și cărțile lui citite sistematic după Revoluție. Ei mi-au influențat scrisul, iar Eugen Simion, pe urmele lui E. Lovinescu, și gândirea critică. Mi-am dorit inițial ceva – nu-i așa? – imposibil: să scriu totodată ca ei și ca mine. Cum nu poți fi simultan Călinescu și Manolescu, Lovinescu, Simion și Cristea-Enache, a trebuit să mă despart de ei, cu durere în suflet, așa cum mă despărțisem și de Ioanițoaia cu întrebarea lui subliniată cu roșu, ca nepotrivită, de examinatorul de la Olimpiadă. Nu simțeam imperios nevoia să fiu eu însumi, să am un stil al meu, să am ideile mele: de vreme ce Călinescu și Manolescu scriau atât de bine, iar ideile lui Lovinescu și Simion erau excelente, de ce să le înlocuiesc cu semnătura mea stilistică și ideatică?
Ce vreau să spun e că despărțirea de modelele mele a fost dureroasă, nu ușoară, și am amânat-o cât am putut de mult, până la punctul în care devenise, de la sine, inevitabilă. Ca un copăcel care crește într-o curte și devine în timp ditamai nucul, fără să aibă vreo vină în asta, și eu, crescând, maturizându-mă intelectual, am devenit Cristea-Enache, deși eram îndrăgostit de stilurile lui Călinescu, Manolescu și de ideile lui Lovinescu și Simion. Nu e deci vina mea că am devenit Cristea-Enache: era ceva tot inevitabil, ca și despărțirea de ilustrele mele modele.
Recitind în anii din urmă Concert de deschidere, prima mea carte, unde am strâns zeci de cronici literare, observ diferențe importante între cele din prima mea fază critică (naivă, emfatică, cu câteva idei fixe) și următoarea (personalizată, cu naturalețe, cu un alt vocabular), depășită și aceasta printr-o a treia etapă (cea cu perspectivă istorică și istoriografică). Din 1997, când am scris prima cronică în Adevărul literar și artistic, și până în 2001, când am dat la Editura Fundației Culturale Române manuscrisul primei mele cărți, au trecut patru ani, în care am traversat trei etape de formare critică. Adăugând deceniul 1988-1997, vedem cum copilul care-l descoperise pe Dostoievski în vara lui 1988 a devenit criticul de astăzi în aproape 15 ani de formare intelectuală, critică, stilistică.
Privesc în urmă către maeștrii mei în critica literară cu bucuria de a fi învățat cât de mult am putut de la ei; și cu o nestinsă gratitudine pentru scrisul și gândirea lor, ambele formative pentru mine. Nu-i așa?
