Citadela în roz

Motto:

       Cuvintele trebuie să te exprime, nu să te conducă. (Antoine de Saint- Exupery)

Capitolul 1

De aici a început: „De prea multe ori am văzut mila rătăcindu-se.” (ASE)

Pas cu pas, literă cu literă, cuvânt lângă cuvânt, tăcere înconjurată de tăcere: muzică.

Armonia supremă. Dumnezeu.

TAVANUL PERFORAT (1)

Privesc în sus și mă văd pe mine în oglinda tavanului. Văd cerul înstelat. Aș putea să mă mir, dar îmi amintesc că sunt în pat și tac. Nu vreau să-mi obosesc visele înainte de vreme. Încă nu a apărut niciun înger. Mai sunt pe pământ.

Merg din carte în carte, din rană în rană.

Aud parcă din ceruri:

Învață să mori fără profesor

e șansa ta

de repetat

repetă numai nemuritorii

noi

ceilalți

murim

gălăgios

și

mediocru

Ce-i asta? Întreb, fără grai. E poezie, nu simți? Nu. Nu simt nimic. Atunci, e bine. Chiar foarte bine. Înseamnă că suntem contemporani. Contemporani autentici.

Azi am fost la biserică: mi-am încărcat bateriile pentru o săptămână. E duminică. Mai. Luna mai.

Cred că am să-mi fac o cafea. Azi n-am băut. Și se simte: în aer, vag; în gură, persistent.

…Prin venele mele curge sânge de vultur: sunt un Zăgan, ultimul vultur bărbos al Europei!

PEREȚII POEZIEI (1)

…N-au înmormântat un om, ci au pus în pământ o stea: la încolțit!

La primăvară, vor ieși în aerul rece razele verzi ale unei noi speranțe.

În căutarea esenței lucrurilor mărunte, îți pierzi, clipă de clipă, viața, esența esențelor! Și nu poți face nimic. Nu mai poți face nimic! Toate-s făcute deja. Toate-s spuse!

Și-atunci, te târăști odată cu speranța zilei de mâine: în genunchi și pe coate!

Și parcă vezi lucrurile altfel: mai pline de miez și, de aproape, sub o altă formă.

Forma dezamăgirii!

Și-ți pare rău: deci, ai fost și tu!  Acum, câteva clipe…câteva ore…câteva zile…câțiva ani…

Câte veacuri au trecut de-atunci?

Deocamdată, niciun veac.

Deocamdată.

Nu afli cine-a fost un om doar citindu-i biografia: nașterea, copilăria, maturitate și bătrânețea. Senectutea, frate! Și, eventual cimitirul în care-și trăiește posteritatea.

Dar, esența unui om sunt copiii. Și pașii care-i poartă spre viitor.

Scriitorul are și copii de hârtie, nu doar de carne și sânge. Operele literare cam asta sunt: copii de hârtie, ai lui Homer, ori ai lui Shakespeare.

Ori cartea asta care tocmai se naște. Chinuitor de frumoasă!

din Citadela în roz (roman în lucru)