Vîrstele poeziei

Pentru că, adesea, evoluția unui poet e mai degrabă o involuție, antologia de autor devine o formă de compensare. Tinerețea lirică pare să asocieze fericit vitalitatea scriitorului și expresivitatea artistică a versurilor sale – astfel că ea începe să fie văzută ca o vîrstă de aur a creativității, revizitată nostalgic în retrospectivă și în bilanțul general. Destui poeți își reeditează și antologhează în mod repetat conținutul debutului editorial, acesta devenind cumva atemporal. Iese nu numai din epoca lui socio-politică și istorică, ci și din biografia în desfășurare a autorului. Situația frecventă este așadar aceea a antologiilor avîndu-și centrul de greutate în secțiunea afirmării și consacrării (aproape simultane) și adăugînd un număr relativ restrîns de texte scrise ulterior, plus un corpus consistent de referințe critice. La fel de obișnuită este conturarea unui arc de cerc generaționist prin care să se poată vedea receptarea critică favorabilă, de către criticii diferitelor generații, a vîrstei de aur liric.

Situația antologiei lui Gabriel Chifu, Papirus, este sensibil diferită. Din aproape patruzeci de ani de poezie publicată în volum(e), autorul face o selecție severă, mai ales cu poemele de tinerețe și primă maturitate. Sumarul e ca o piramidă răsturnată, cu vîrful în jos: din Sălaș în inimă (1976) sînt reținute patru poeme, din Realul eruptiv (1979), opt (unul dedicat lui Geo Dumitrescu) – și tot așa, pînă la Însemnări din ținutul misterios (2011), care e cel mai puternic volum al lui Chifu și din care, cu bun instinct artistic, autorul a selectat mai multe texte. Acesta e și un moment de cotitură în parcursul poetic, așa cum fuseseră încă două: O interpretare a purgatoriului din 1982, în care autorul modernist asimila postmodernismul, schimbîndu-și în bună măsură discursul poetic (nu și viziunea); respectiv Povestea țării latine din Est (1994), în care poetul întreprindea o recapitulare a traiectoriei sale lirico-biografice, cu tot cu epoca mizerabilă pe care o traversase.

În fine, în volumul din 2011, extraordinar la propriu și la figurat, poetul exploatează la maximum un eveniment dramatic din viața reală, accidentul grav devenind o sursă de problematizare poetică. În plec din acest trup, personajul suferitor este una cu trupul „de jos”, văzut de sus de un eu „plecat” și „înălțat”. Pînă la strofa finală, versurile sînt treptele unei eliberări, corpul și suferința fizică rămînînd în urmă. Eliberarea este însă onirică: „plec din acest trup,/ acest trup rămîne jos/ așa cum rămîne Bucureștiul/ cu străzile lui sparte,/ cu toate întristările sale/ cînd zbor cu low-cost către vreun oraș/ visat din Europa.// de acolo, de sus, mă privesc:/ la început sufăr cînd/ îmi văd trupul cum stă strîns,/ aproape zdrobit între fiarele mașinii/ ce s-a îndoit ca o potcoavă în jurul copacului/ de pe marginea drumului,/ singurul copac din această pustă,/ crescut parcă special ca să se izbească de el/ mașina noastră într-o zi anume.// la început sufăr,/ apoi mă înalț, mă-ndepărtez,/ totul îmi apare mic, neînsemnat,/ o toropeală odihnitoare mă cuprinde, îmi dau seama/ cît eram de obosit și ce bine mi-ar prinde/ un pui de somn./ deodată puțin îmi pasă de trupul meu de jos -/ și așa era o ceartă nesfîrșită între noi,/ nu mă mai înțelegeam cu el, nu se mai înțelegea/ cu mine,/ se-nnoroia cînd eu mă smeream/ și-l găsea veselia cînd sufletul meu/ cădea-n genunchi cernit ori rătăcea prin cețuri.// mă înalț, sînt ușor,/ fără acele labirinturi/ pe care le trag de obicei după mine/ grele ca niște rulote în care călătoresc munții.// sînt ușor, cum năzuiam să fiu,/ mă înalț și toropeala, în fine, mă învinge,/ în plutire ațipesc, chiar adorm, prin somn/ aud un fîlfîit de aripi./ al cui e zborul?/ o pasăre zgribulită să fie/ sau e însăși moartea cea lacomă care grăbită trece?/ cine pe aripile sale cu mărinimie mă poartă și încotro? mă/ întreb îngrijorat în somn/ și de îngrijorare/ mă trezesc.”. Ultima strofă schimbă scenariul eliberării de trup și al morții văzute ca o ușurare, întrerupînd visul și aruncînd eul, iarăși, în desfășurătorul existenței: „brusc, simt cum cineva invizibil/ mă ia de guler/ și-n trupul meu de jos,/ cel chinuit, prins între fiare,/ cu iscusință, la loc m-aruncă”.

La același nivel este și am avut un turn făcut din aur, cu o perspectivă diferită (pe „orizontala” existențială, nu pe verticala desprinderii de ea), dar cu un parcurs poematic la fel de lung. Dacă în primele volume Chifu prefera textul esențializat și lapidaritatea dusă pînă la cîteva versuri, în această fază el alege formatul de text în care narativul „ascunde” o ordine simbolică. Postmodernismul poetului este adăugat și, chiar dacă poate părea spectacular, el nu sparge nucleul dur al vizionarismului, marcat-modernist. Nu eul biografic și particularitățile așa zicînd locale contează aici. Referentul atît de explicit al poeziei nu este, în buclă postmodernă, poetul însuși. Sub versurile atît de pregnante stă o experiență general-umană, serializată și repetabilă ca atare: „am avut un turn făcut din aur,/ în inimă l-am avut./ cred că la-nceput toată lumea îl are./ în fiecare zi îmi ziceam că nici nu se cunoaște/ și scoteam din zid cîte o piatră, strălucitoare,/ și o înlocuiam cu una oarecare,/ iar pe cea bună o vindeam pe mai nimic.// nesocotit, risipitor, netrebnic, fără minte,/ beam și mă veseleam,/ dănțuiam și iubeam,/ pînă cînd turnul interior l-am schimbat tot/ cu altul ce arată la fel, dar e, de fapt,/ o șandrama.// cu asta am rămas,/ o șandrama,/ mi-o spulberă orice ploaie, orice vînt.// sînt golit, sînt fără zile,/ stau pe un pat de lacrimi/ și nu pot să dorm,/ nici să mă ridic și să umblu nu pot,/ mă înec în plînsul meu,/ sărăcia mea umple lumea,/ m-am însingurat, m-am împuținat,/ m-am dezvelit, pînă la suflet,/ nu mai știu drumul spre mine însumi,/ chiar și pe acesta l-am uitat.// pietrele de aur/ le-am dat pe mai nimic,/ tinerețea, strălucirea mi s-au desprins de pe obraz/ ca oja ieftină de pe unghii,/ sînt un butoi cu lemnul uscat/ din care s-a băut tot vinul,/ cred/ că mi s-a căscat o gaură-n piept,/ aerul intră și iese,/ trece prin mine/ ca mașinile prin pasajul de la marginea orașului.// am o gaură-n piept, sînt sigur,/ dacă ar avea ochi/ și dacă privirea nu i-ar fi mioapă,/ inima mea ar zări cerul înnorat, din care/ locuitorii nesfîrșiți s-au retras.”.

Asimilarea narativității „optzeciste”, fără a schimba codul modernist, a influențat vădit limbajul poeziei lui Chifu, cu termeni inițiali simbolici. Iarba, primăvara, cenușa, orologiul, timpul căruia i se scrie o elegie, bufnița luată ca emblemă într-un poem, vulturul, orbul cu bastonul, zarul cu 6 pe toate fețele, vîntul, vidul – erau elemente a căror simplă prezență în text avea un coeficient simbolic. Treptat, ele s-au „resorbit” în carnația poemelor, într-o remarcabilă organicitate a textului ferit deopotrivă de artificialitate și de prozaism. Semnificativă este și revenirea în aria, atît de delicată, a liricii erotice, „zonă” unde atîția poeți au ratat tocmai inexprimabilul. Mai multe poeme, scrise la diferite vîrste (biografice și poetice), fac din erotică un capitol aproape autonomizat, conștiința poetică și sentimentele protagonistului masculin fiind în acord, nu în conflict. Finalul unui poem din 1998, treceau delirînd biciclete fără memorie, este aproape o odă făcută unui tu regenerator. Prin iubire, eul se umple de substanța identității: „și ai venit spre mine. m-ai căutat m-ai găsit/ m-ai dezgropat din mine însumi/ și mi-ai trezit inima./ m-ai umplut pe mine de mine însumi./ m-ai redat mie pe mine însumi./ m-ai făcut să semăn cu mine.”.

Deși conținutul antologiei nu prezintă inegalități, iar sumarul nu e „denivelat”, poezia din Papirus evoluează de la o etapă la alta, integrînd experiențele și problematizîndu-le liric. Nu doar talentul este relevant la Chifu (căci talent au destui autori), ci și conștiința poetică în devenire și autoprocesare, care tatonează permanent noi zone de experiență și expresie. Din acest punct de vedere, modelele atît de diferite din generațiile anterioare (Geo Dumitrescu și Doinaș, Sorescu și Nichita Stănescu) se reunesc pe linia unei poezii conștiente de sine. În „buclă” intră, odată cu existența, poezia însăși. Finalul antologiei e dat de un poem al dezastrului scris de un autor în cea mai bună formă artistică. În călătoria, inima, cerul lipit de pămînt, trupul e „harcea-parcea”, inima „mai mult stă decît bate”, iar protagonistul ruinat așteaptă să fie strîns „cu fărașul” de un înger compătimitor. Pe fondul și cu materia acestui unhappy end, poezia este splendidă: „ți-am spus cîndva hai cu mine să vezi unde am să te duc! și/ chiar/ pregătisem atent călătoria./ pe atunci inima mea bătea voios muzical/ din ea ieșeau melodii/ ca dintr-un tonomat în care cineva vîră frenetic monede.// acum habar n-am unde merg/ și habar n-am unde am ajuns./ parc-ar fi undeva pe șoseaua fundeni între/ pantelimon și colentina sau/ la marginea orașului vidin lîngă coșmelii și blocuri./ între timp inima a devenit aproape mută/ trupul mi-e harcea-parcea/ nici nu mai pășesc propriu-zis ci/ înaintez de-a bușilea/ abia îmi fac loc/ cerul s-a lăsat jos/ se tîrăște pe pămînt/ ca burta unui pește mare și leneș./ harcea-parcea zob împrăștiat pe drum./ inima nu mai știe să cînte/ mai mult stă decît bate./ aștept să vină un înger diafan mărinimos/ să mă strîngă cu fărașul.”.

Evoluția lui Gabriel Chifu, înregistrată și antologată aici de autor, este a unuia dintre cei mai originali și subtili poeți români contemporani.

Gabriel Chifu, Papirus (poezii 1976-2015), prefață de Dan Cristea, postfață de Răzvan Voncu, Editura Paralela 45, Pitești, 2016, 296 pag.

(cronică apărută în „România literară”, 4/2016)