Cecilia Dragomir
Iulia Dragomir, una dintre cele mai cunoscute scriitoare prahovene, o poetă volubilă, profundă și diafană, binecuvântată de Dumnezeu cu o uluitoare efervescență creatoare, cu o candoare a sentimentului și o forță expansivă a versului, îmbogățește peisajul poeziei prahovene cu încă un volum de versuri. În acest fel, scriitoarea continuă evoluția cuvântului debarasat de restricții, angajat într-un maraton ludic cronometrat de libertate semantică, de o valoare ideatică aparte, care poartă, în substratul exprimării lejere, dorința individualizării, a originalității artistice, a înnobilării sufletești prin frumos.
Volumul ,, Zâmbetul lui Dumnezeu” încearcă să reliefeze crezul poetic al Iuliei Dragomir, aducându-ne în fața ochilor o scriitoare profundă, deosebit de sensibilă, apropiată de ceea ce înseamnă iubire, de ceea ce înseamnă regăsire prin căutarea și înțelegerea divinului. Acesta, coborât în labirintul efemerității, încearcă să se împlinească și să împlinească, desăvârșindu-și, astfel, rolul de mesager al transcenderii spre nemurire prin iubire. De fapt, acest aspect ne este dezvăluit, oarecum, încă din titlul cărții, care poate fi perceput ca o metaforă a iubirii. Dumnezeu însemnând iubire, titlul ar putea trimite la ,,Zâmbetul iubirii” pe care autoarea îl vede în fiecare dintre noi, prin prisma propriei disponibilități la iubirea aproapelui, la înălțarea gândului prin raportare și integrare în ecuația cunoașterii divine.
Pornind de la interpretarea de mai sus, poeta poate fi percepută ca o ,,purtătoare de zâmbet al lui Dumnezeu”, capabilă să direcționeze, prin versul său, spre resorturi interioare de iubire, nedetectate încă, spre introspecții care să reveleze alte dimensiuni ale dragostei și ale frumosului, alt mijloc prin care sufletul uman ar putea câștiga dreptul la îndumnezeire, acea uniune între uman și divin, propulsând omul să devină ,,un Dumnezeu prin har”: ,,În suflet, am o dragoste, motor, / ce duce din aproape în aproape, / curtarea cerului cu rugăciune. / Să nu uiți, Doamne, că din vale, / de prin bălți, te-am căutat cu gânduri bune! / Aici și acum e punctul de-ntâlnire / cu inima, abis și rai nemărginit” („Rugă”); ,,Dragostea ne-a căutat / să pună în piept cinstirea. / Dragostea ne e menirea. („Rost”)
Volumul ne dezvăluie, încă de la primele pagini, o poezie aflată sub semnul confesiunii, al lirismului monologat, al armoniei interioare prin rezonanța melodioasă a cuvântului, aflat de foarte multe ori în ipostază de insolit descântec, cu accente de ritm vindecător: ,,Mreană, mreană, năzdrăvană / lumea toată e o rană / ce se cere vindecată / doar cu dragoste curată”. (,,Pe cale”) ; ,,Azi într-o grotă, mâine în poiană, / bem apa vieții din măiastra cană, /lăsând în grija dragostei cărarea. / În labirint, e și izvorul, e și marea.” („Împărăția lui Dumnezeu”)
După cum ne putem da seama încă din titlu, cele mai multe dintre poeme au tematică religioasă, mesajul, explicit sau implicit, dezvelind, de fiecare dată, o voce poetică blândă, echilibrată, lăsând cititorului impresia că dialogul acesta cu Dumnezeu este unul obișnuit, devenit deja normalitate, pretext și mijloc de consolidare a relației muritor-divinitate. Aceasta conduce, în cele din urmă, la conștientizarea efemerității, a limitelor sau a nelimitelor existențiale, purtând în ea darul recunoștinței și al cinstirii prin iubire: ,,E dorul lui Dumnezeu / liberul arbitru al omului / care-și onorează cu dragoste viața” (,,Cinstire”)
Poezia Iuliei Dragomir este și despre puterea cuvintelor, despre puritatea sentimentelor, despre căutarea raiului lăuntric pentru a-l armoniza cu raiul ce ne așteaptă dincolo de certitudinea devenită incertitudine, dincolo de înțelesul devenit neînțeles. În viziunea ei, cuvintele ,,Au mâini și ochi /deschid ușa unui sentiment cu ecoul glasului / ce mișcă în suflet luna și stelele, anotimpurile / Au viață și hrănesc mersul vieții” (,,Puterea cuvintelor”). Poeta este într-o așteptare și într-o căutare a împlinirii spirituale : ,,să scutur de poveri strânsura / să aflu care mi-e măsura / din care pot să urc la Dumnezeu firesc / În împăcare, aștept, dintre nevrednicii să cresc” (,,Popas”).
Printr-o conștientizare blândă, tăcută, repetitivă, revelează ținta alergării pământene, poziționând, strategic, în mijlocul tuturor trăirilor pe Dumnezeu, sensul și cuvântul, începutul și sfârșitul, increatul și creatul. De aceea, versurile din acest volum au, parcă, inflexiuni de rugă, structurată pe invocări discrete cu substraturi profunde și ritmuri lejere de căutare sufletească. În rostire, acestea par o cântare asemenea unui tropar, care aduce mărire vieții, binelui și mai ales lui Dumnezeu, de care încearcă să se apropie prin fiecare respirație, prin fiecare pas temporal: ,,Dumnezeu ne cântă, ne iubește, ne cere” (,,Renaștere”); ,,În toate, Dumnezeu, veghează din amnar / Cu focul din iubirea milenară. / Rămân cu el, așa îmi este vară”.
După cum se observă, în această carte raportarea la divinitate a căpătat proporții uriașe, acest fapt lăsând la vedere natura sufletului autoarei: structură angelică, căutând mereu binele, armonia și frumosul, toate sub însemnul unei binecuvântări pecetluite cu Duh Sfânt: ,,Pecetea Duhului Sfânt / în semn pe pământ…E un cântec tăcut, / cu brațe de lut” (,,Binecuvântare”).
Limbajul utilizat este caracterizat de excelări artistice, cu metaforizări adânci, cu îmbinări surprinzătoare de expresii care suscită atenția și interesul cititorului, punându-l în ipostaza de fin observator, împingându-l spre analize, spre interpretări jucăușe, punându-l să descifreze sensuri atent inserate sub stratul de suprafață, bine încorporate în forța slovei creatoare de vers.
Poeziile Iuliei Dragomir formează pe șevaletul sufletului cititorului, printr-un puzzle al întoarcerii în sine, un zâmbet al lui Dumnezeu care dăruiește, mângâie și vindecă, multiplicându-se pentru a fi dar și har în căutarea armoniei existențiale, pentru a fi far binecuvântat al versului pornit să navigheze spre înalt, spre veșnicie… ,,Va fi o zi cum nu se știe încă, / o zi pribeagă dincolo de ceas. / Doar dragostea curată ne mai urcă / În locul pregătit, al sufletului vas. / Va fi o zi când, sigur, fără veste, / O nouă trecere va ține, duce / luminile din noi în lumile celeste, / pe calea dreaptă, îngerii s-apuce, / Nestingheriți de urme netede sau stei. / Vom fi și-acolo ale Domnului scântei. / Și zâmbetul pe care l-am născut / Ca pe-o sublimă floare de senin, / Va dăinui și-n viața-n care am cusut / Căderi și ridicări, un pod înspre amin.” (,,Mai devreme sau mai târziu”)
