Despre imunitatea diplomatică

Punere în context

Iernile, în Canada, un sport preferat al multor bărbați este pescuitul la copcă. Lacurile sau golfurile râurilor, adică zonele cu ape stătătoare, îngheață până la adâncimi atât de mari încât nu este nici un pericol să înaintezi oricât de departe de la mal, să perforezi gheața cu un sfredel lung și să-ți stabilești acolo tabăra de zi. Aceasta poate lua forma unui cort de pânză ori a unei căsuțe de metal, unde să-ți depozitezi ustensilele și alimentele. Poți chiar monta acest acoperământ deasupra găurii făcute în gheață și poți pescui în liniște ferit de vântul puternic ce suflă peste lac sau râu. Cei mai săraci dintre pescari stau fără cort sau căsuță de metal, pe un scăunel pliant și pot fi văzuți de la distanță pescuind, cu toate obiectele personale depozitate în jurul lor. Când spunem ”ustensile” ne referim la cele de pescuit, iar când spunem ”alimente”, nu excludem băuturile. Mai ales băuturile sunt importante în acest gen de expediții, căci ele țin de cald pe parcursul întregii zile. În rest, pescarii la copcă vin înfofoliți în ținute de exploratori și cu încălțăminte groasă, prin care să nu pătrundă frigul degajat de gheață.

La sfârșitul unei zile de pescuit, oamenii revin la mal, își încarcă bagajul în mașini și pornesc spre casă. Poliția cam închide ochii la acest sport foarte popular, căci este clar că, dacă s-ar face teste la ieșirea din parcare, șoferii ar avea alcoolemia destul de mare după o zi de pescuit.

            Pe acest fond, într-o duminică pe seară, o mașină în care se aflau doi diplomați ai ambasadei unei mari puteri mondiale ce se-ntorceau după o zi de pescuit la copcă, pierde direcția pe o stradă liniștită, fără trafic, dintr-un cartier rezidențial select și lovește din plin în spate două femei ieșite la plimbare pe trotuar împreună cu un câine. Una dintre femei moare instantaneu, la fel și câinele, iar a doua e proiectată la zece metri în fața ei, cu multiple fracturi și răni. Conducătorul mașinii își pierde luciditatea – sau, dimpotrivă, tocmai și-o păstrează – și părăsește locul accidentului ducându-se glonț la ambasadă, unde mărturisește ”isprava” petrecută. Rezultatul? Ambasada îi face pachet pe amândoi și-i scoate urgent din țară, cu primul avion, trimițându-i în țara lor de origine, fără familii, bagaje și alte explicații și înainte ca poliția canadiană să intre propriu-zis pe firul accidentului. În momentul când se află de moartea femeii și poliția canadiană bate la ușa ambasadei, cei doi sunt de mult în drum spre țara lor, ieșind de sub incidența legilor canadiene. Cazul provoacă o indignare generală, mai ales la Ottawa.

Câteva explicații de natură juridică   

            Există un document internațional considerat a fi biblia relațiilor diplomatice dintre state și care se intitulează ”Convenția din 1961 cu privire la relațiile diplomatice, încheiată la Viena”. Acest document se referă la funcționarea ambasadelor, la statutul angajaților lor, la drepturile acestora, precum și la caracterul confidențial al activității diplomatice. În el sunt precizate, între altele, drepturile ”agenților diplomatici”, adică ale diplomaților unei țări pe teritoriul altei țări, precum și obligațiile autorităților din ”statul acreditar”, adică din statul unde funcționează misiunile diplomatice, față de aceste misiuni.  La art. 31 al ”Convenției de la Viena”, cap. 1, se spune: ”Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție penală a statului acreditar.” Iar la cap. 4 se precizează: ”Imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe acest agent de jurisdicția statului acreditant.” Cu alte cuvinte, diplomatul străin nu poate fi arestat și inculpat (în virtutea imunității diplomatice) în statul unde își desfășoară activitatea, dar nu este scutit de responsabilitate juridică pentru faptele sale, ci va fi judecat, dacă este cazul, și inculpat doar de autoritățile judiciare din țara sa de origine.

            Orice derogare de la această prevedere internațională nu are bază legală, indiferent cât de mare este indignarea populară în țara unde diplomatul străin a comis o faptă penală. Obligația ambasadei sale este de a-l extrage cât mai repede din statul acreditar și de a-l trimite în țara sa, iar obligația autorităților statului acreditar este de a veghea ca această acțiune să se petreacă fără incidente (un eventual atac spontan asupra celui în cauză). Revenirea diplomatului în țara sa nu înseamnă automat achitarea acestuia sau moșmondirea cazului în justiția locală, ci desfășurarea unui proces corect, cu reprezentarea adecvată a părții vătămate, furnizarea de date cerute de tribunal, comisii rogatorii etc., toate având drept scop stabilirea adevărului și tragerea la răspundere a celui vinovat de către propriile sale autorități.

            Pentru cine își mai aduce aminte, un caz asemănător a avut loc și în România. La 4 decembrie 2004, interpretul Teo Peter, basistul formației Compact, a murit într-un accident de mașină, taxiul în care călătorea fiind spulberat la intersecția bulevardului Dacia cu strada Polonă de o mașină aparținând Ambasadei SUA, condusă de un militar american, Christopher Van Goethem, din corpul de pază al acestei misiuni diplomatice, aflat sub influența băuturilor alcoolice. Van Goethem a refuzat prelevarea de probe biologice la INML, invocând că institutul ”nu folosește instrumentarul medical pus la dispoziție de ambasadă”. La mai puțin de 24 de ore, ambasada l-a evacuat pe Van Goethem din România sub escortă, fiind dus la o bază militară din afara țării. Față de indignarea tot mai mare a opiniei publice românești, care ar fi vrut ca procesul militarului american să se desfășoare în România și acesta să ispășească o pedeapsă binemeritată pentru moartea apreciatului artist Teo Peter, un reprezentant al Ministerului de Justiție de la București a explicat: „Legea penală română nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici. Acest text din Codul Penal are la bază dispoziţiile Convenţiei de la Viena din aprilie 1961 privind relaţiile diplomatice, care conferă imunitate de jurisdicţie penală reprezentanţilor diplomatici.”

            Dacă militarul american ar fi acceptat prelevarea de probe biologice la INML, acceptarea sa ar fi echivalat cu renunțarea la imunitatea diplomatică, gest unilateral de voință, căci imunitatea nu mai poate fi invocată de statul acreditant odată ce s-a renunțat la ea și acuzatul trebuie să se supună justiției locale. (De altfel, doi ani mai târziu, Christopher Van Goethem a fost achitat de un tribunal militar american.)

            Complicații de natură politică

            Dar să revenim la povestea noastră.

            Întâmplarea face că femeia moartă în accidentul de mașină de la Ottawa era o celebră avocată, bine-cunoscută în mediile juridice și care apărase persoane și instituții canadiene în diferite procese de răsunet. Cu atât mai mare a fost ecoul morții ei cu cât era o vedetă a înaltei societăți din Ottawa. Ambasada marii puteri mondiale a făcut tot ce a fost omenește posibil pentru a-și prezenta regretele sale profunde față de cele petrecute și a se asocia doliului din capitala canadiană. Ambasadorul și soția sa au cerut permisiunea familiei de a participa la înmormântarea femeii moarte. Tot ei s-au dus la spital cu un buchet mare de flori spre a o vizita pe femeia scăpată cu viață și a-i prezenta și ei regrete. Ambasadorul a răspuns la toate cererile de interviuri pentru presă și televiziuni ce i-au fost adresate și a explicat în detaliu prevederile Convenției de la Viena, pentru ca publicul să înțeleagă de ce ambasada i-a evacuat imediat pe cei doi vinovați de accident și cum orice altă țară, mare sau mică, ar fi procedat la fel. A promis solemn că, în țara sa, cei doi vor avea parte de un proces corect, că justiția din cele două țări va colabora pentru stabilirea vinovățiilor și aplicarea unor sentințe drepte.

Lucrurile păreau să se mai liniștească oarecum când în scenă a intrat impetuos ministrul de externe al Canadei.

Avatarurile unui habarnist

Acesta era un ilustru necunoscut, un politician de rangul doi sau trei, a cărui numire în fruntea MAECI (Ministerul Afacerilor Externe și Comerțului Internațional) canadian a surprins pe toată lumea, cu atât mai mult cu cât existau o mulțime de diplomați, sau chiar de politicieni, cu mare experiență în treburile externe care puteau ocupa această funcție. Dar meritul principal al nefericitului ministru era că fusese ales în Parlament din partea unei circumscripții electorale din Ottawa ce includea în componența ei și strada pe care locuia și pe care murise lovită de mașină ilustra avocată. Prin urmare, deputatul avea un caz concret în circumscripție și ar fi fost ultimul fraier să nu-l maximizeze politic și să nu încerce să obțină un avantaj de pe urma lui.

Deci tocmai când ambasadorul marii puteri mondiale izbutise, cu tact, răbdare și multe explicații, să ajute publicul să cunoască și să accepte Convenția de la Viena și noțiunea de imunitate diplomatică, a venit ministrul de externe canadian și a înflăcărat opinia publică din nou cerând ca diplomații asasini să fie livrați imediat Canadei spre a fi judecați acolo, ca un memento pentru toți diplomații străini care veneau în Canada și-i ucideau pe canadieni la ei acasă, după ce consumau alcool peste măsură. A promis toleranță zero pentru diplomații alcoolici și a anunțat că poliția va face teste aleatorii la mașinile diplomatice pentru a constata dacă diplomații băuseră sau nu. În cazul când un conducător de mașină cu numere diplomatice refuza să accepte testul de alcoolemie, permisul său de conducere canadian era anulat pe loc și respectivul nu mai putea folosi mașina. (Trebuie spus că orice reprezentant al unei ambasade, pe baza carnetului de conducere din țara sa, obține automat un carnet de conducere diplomatic în statul acreditar, cu care poate circula în țara respectivă. La distanțele uriașe din Canada, a nu avea carnet de conducere este ca și cum ai fi legat de mâini și de picioare. Nu poți face nici doi pași în afara ambasadei sau a locuinței.)

Iar poliția rutieră și-a intrat în rol. Mașinile diplomatice erau oprite la întâmplare, indiferent de oră, iar conducătorii lor supuși la alcooltest. E drept că mașinile marilor puteri mondiale nu au fost oprite; intransigența se manifesta mai ales asupra ambasadelor unor țări mai mici. Publicul a participat și el cu plăcere la acest exercițiu de umilire a ambasadelor și mașinile diplomatice au fost oprite în circulație de tineri indignați, care le țineau în loc plimbându-se încet minute în șir dus-întors pe zebră în dreptul stopurilor, lovind cu pumnii sau cu picioarele în mașinile oprite sau adresând injurii celor din interior. Ambasadoarea unui stat african, o femeie modestă și amabilă, povestea că a fost oprită de un grup de tineri în drumul ei spre minister, a fost înjurată, mașina i-a fost scuipată și i-au făcut gesturi obscene. Războiul localnicilor cu corpul diplomatic escalada într-un mod scăpat de sub control și nimeni nu întrevedea cum se putea încheia vreodată acest antagonism declanșat de ministrul afacerilor externe și preluat de populație. Apoi în mediul diplomatic au început să circule informații despre anularea unor permise de conducere la o ambasadă sau la alta pentru că șoferii refuzaseră să accepte alcooltestul. Pur și simplu nu-ți venea să crezi că o relație altfel prietenoasă între publicul local și diplomați ajunsese să se degradeze peste noapte până la dimensiunea unui război în toată regula, declanșat și întreținut de ministrul iresponsabil și care devenise instantaneu eroul circumscripției sale electorale.

Și corpul diplomatic a reacționat în felul său. La prima conferință de presă a ministrului nu a venit nici un ambasador. La următoarea, ținută de purtătorul de cuvânt al ministerului, au participat numai diplomați de rang mai mic. Când mergeai la minister să discuți cu direcția ta geografică, diplomații canadieni arătau jenați, iar la sfârșit te conduceau până la ieșire pentru a-ți putea spune pe coridor (întocmai ca la noi pe vremuri), că e regretabilă situația în care s-a ajuns și că ei personal dezaprobau această ostilitate față de corpul diplomatic, dar că ministrul nu se consulta cu nimeni și că avea impresia că poate el rescrie regulile internaționale.

În aceste condiții, i-am spus odată directorului de protocol că sunt nevoit să-mi informez ministerul de la București asupra situației în care se ajunsese și că voi recomanda aplicarea unor măsuri de reciprocitate mașinilor Ambasadei Canadei în România. S-a încruntat neputincios.

-Asta o să ducă la agravarea situației. Dar e dreptul vostru să aplicați reciprocitatea dacă se iese din termenii Convenției de la Viena.

Spre surprinderea generală, prim-ministrul Jean Chrétien, altfel o personalitate politică excepțională a Canadei, a acceptat acest război absurd al ministrului său de externe cu ambasadele de la Ottawa și nu a luat nici o măsură pentru a opri abuzurile.

Poziția României

Cum era și de așteptat, România n-a avut nici o poziție. Degeaba am descris cât am putut de obiectiv și factual situația cu care ne confruntam la Ottawa și am cerut instrucțiuni referitor la cum trebuia să procedăm dacă o mașină a noastră era oprită în trafic și i se cerea conducătorului auto să se supună la alcooltest. Un imbecil din minister mi-a răspuns că trebuia să respectăm cu strictețe legislația în vigoare și să nu conducem mașinile ambasadei dacă am consumat alcool. I-am atras atenția că eu nu ceream aprobarea MAE român să bem și să conducem mașinile în Canada, ci puneam problema din punctul de vedere al Convenției de la Viena: dacă o mașină a ambasadei era oprită și i se cerea șoferului să accepte alcooltestul, acesta accepta sau nu, având în vedere că supunerea la alcooltest însemna renunțarea la imunitatea diplomatică, iar nesupunerea putea însemna anularea permisului de conducere? Nici nu se punea problema consumului de alcool.

Al doilea mesaj din București mi-a venit de la cabinetul ministrului. În numele ministrului (eternul Mircea Geoană, cine altul?), șeful de cabinet ne atrăgea atenția ”în modul cel mai sever cu putință” că era strict interzis să ne suim sub influența alcoolului la volan, iar cel care proceda astfel trebuia să se aștepte la rechemarea urgentă de la post. În privința supunerii sau nu la alcooltest, ni se recomanda să ne ”aliniem” la poziția ambasadelor din Uniunea Europeană și să ne ”conformăm” măsurilor luate de acestea, ținând cont de faptul că România era stat-candidat la primirea în UE. (Anul era 2002, primirea în UE avea să aibă loc în 2007, dar, în acest efort național de integrare, cu cinci ani înainte de a fi primiți, noi deja încetasem să existăm și încercam să ne conformăm în cele mai mici detalii, sperând ca obediența să ne fie răsplătită.)

Am revenit a doua oară cu solicitarea de instrucțiuni, arătând că între ambasadele din UE nu exista un consens și că fiecare primise instrucțiuni din capitala sa: unele să accepte alcooltestul, altele nu. Întrebam, dacă era oprit un șofer al ambasadei, iar instrucțiunile noastre erau să nu se supună la alcooltest și i se suprima permisul de conducere, ministerul era gata să-l recheme acasă, pentru că un șofer fără permis n-avea ce face în ambasadă. În context, propuneam ca ministerul să informeze Ambasada Canadei la București că suntem nevoiți să aplicăm reciprocitatea.

M-a sunat agitat directorul de la Direcția NATO.

-Domnule ambasador, nici nu se pune problema reciprocității. În 2004, România va adera la NATO și avem nevoie de votul Canadei. Nu putem risca să nu-l primim dacă îi anunțăm că aplicăm reciprocitatea într-o problemă de administrație măruntă. Noi trebuie să facem tot ce ține de noi având în vedere marile noastre obiective.

Simțindu-mă lăsat să mă descurc după capul meu, fără nici o instrucțiune clară, în schimb cu multe interdicții, l-am sunat într-o zi pe secretarul general al ministerului, un diplomat în vârstă și de care mă lega o veche prietenie. I-am explicat problema mea și opacitatea ministerului. Mi-a spus:

-Nu te aștepta la altceva. Nimeni nu-și va lua nici o răspundere aici. Deja vuiește ministerul că tu vrei să torpilezi integrarea noastră în NATO. Eu zic să nu mai întrebi acasă și să iei decizia care ți se pare ție cea mai bună în condițiile date. Dacă mai avem un dram de demnitate, eu aș zice să nu acceptați alcooltestul. Dar să procedați diferențiat: dacă e oprit un diplomat, să refuze testul. Nu e foarte grav dacă rămâne fără permis de conducere. O să-l conducă la acțiuni șoferul. Asta e valabil și pentru tine. Dar, dacă-i ridică șoferului permisul, atunci chiar trebuie adus acasă pentru că n-are ce face în ambasadă. Deci interesul vostru în acest caz e să-i protejați cât puteți mai bine pe șoferi și atunci trimiteți diplomații cât mai mult cu mașina oriunde e nevoie. Dacă-i oprește pe diplomați și vor să le dea testul de alcoolemie, să nu accepte, cu toate consecințele negative. În schimb, dacă-i oprește pe șoferi, să accepte testul de alcoolemie. Pentru toți important e să nu-și piardă permisul de conducere. Iar pe canadieni poate ar fi bine să-i avertizezi discret că luăm în considerare să aplicăm reciprocitatea.

–C’est déjà fait, i-am spus și am râs amândoi.

I-am mulțumit pentru idee, chiar dacă rămăsese la stadiul strict verbal. Trebuia să-nțeleg că, la o adică, nu va recunoaște paternitatea ei. Apoi, cu timpul, m-am convins treptat că avertismentul meu cu reciprocitatea, fluturat la MAE canadian, funcționase, pentru că, deși alte ambasade raportau că li se opreau mașinile pe stradă, mașinile noastre nu au fost oprite. Am revenit acasă în vara acelui an, 2002, iar, la scurtă vreme, am aflat din Canada că și ministrul de externe habarnist fusese înlocuit, iar războiul său absurd cu corpul diplomatic se terminase, din fericire.

După anunțarea primirii noastre în NATO peste doi ani, în 2004, Canada a fost cel dintâi stat care a votat în Parlamentul său acordul privind membership-ul României. Am avut onoarea și plăcerea să anunț la București votul din Parlamentul de la Ottawa la numai câteva zile după luarea deciziei la nivelul NATO. De altfel nu aveam nici o emoție; în 2001, România și Canada semnaseră acordul comercial pentru construirea Unității 2 de la Cernavodă cu tehnologie nucleară Kandu, de producție canadiană. România făcea un mare pas pe calea independenței sale energetice, iar Canada își realiza un mare obiectiv național – vânzarea de tehnologie nucleară Kandu unui mai vechi client al său.

M-am întâlnit într-o zi pe coridor la minister cu directorul Direcției NATO. Mi-a spus:

-Am văzut că Parlamentul canadian a votat primul în favoarea primirii noastre în NATO după plecarea dumneavoastră de acolo. Vedeți că nu ar fi fost bine să-i amenințați cu aplicarea de reciprocitate într-o chestiune minoră, cum era aia cu mașinile?

Adică Parlamentul canadian nu votase aderarea noastră la NATO decât după plecarea mea. Mi-a făcut o mare plăcere să-i spun:

-Parlamentul canadian a votat în favoarea României în timp ce eu încă eram acolo. Cât despre aplicarea reciprocității, ea n-a avut nimic de-a face cu acordul Parlamentului, mai ales că eu anunțasem de fapt MAECI canadian că o vom aplica dacă va fi sancționată vreo mașină a ambasadei noastre. E bine să nu vă băgați în ce nu vă pricepeți. Concentrați-vă mai bine pe integrarea în NATO, lăsați relațiile bilaterale.