Bogdan-Alexandru HagiuO zi ca toate celelalte în Spitalul Universitar, cu miros de frică ce intra până și în castronașele cu mâncare acoperite cu celofan. Din Salonul 7 se aude un râs răgușit, nu se cunoaște dacă de bărbat sau de femeie.
– E salon de femei, dar e ora de vizite, poate fi și…
– Dar ce ai tu cu râsetele?!
– Aici nu trebuie să râdă nimeni, tu nu ai citit vechile legende?
– La ce te referi? Mai bine ia și întinde mai bine pătura asta, că ne dă afară dacă zice că face vreunul infecție de la ea.
– Când se distruge lumea, zeii râd până nu le mai rămân decât oasele și sângele. Adică ce nu mai poate fi plămădit în alte forme, adică cum zic doctorii ăștia, anastomoze, grefe…
– Dar de unde știi tu toate astea, fată?! Vezi dacă citești prea mult? Eu ți-am zis că de aia îți ies coșuri pe față!
– Păi, asta-i, că dacă auzi primul râs al celor ce vestesc moartea, ți se duce pielea!
– Fugi de-aci! Ești nebună!
Iulia nu răspunse, dar încercă să tragă în piept mirosul de detergent al albiturilor, sperând că astfel se va simți mai bine. Își puse mănușile albastre pe mâini și luă foaia de observație de la pacientul numărul 18.
– Pe ăsta-l operează azi. N-are voie nici să mănânce, nici să bea. Scrie aici, în fața patului. Vezi, găsește un pix care scrie!
– Da’ de ce ți-ai mai pus mănușile, domnișoară, că doar nu te-apuci să mă schimbi!
– Taci, bunelu’, că nu-ți face bine să vorbești!
– Da’ să râd am voie?! Ei, uite că râd! Și bat și din palme!
– Vai de mine! Oare ce se întâmplă acum?! Al doilea râs înseamnă distrugerea cărnii! Nimeni nu are voie să râdă aici, bunelu’! Aici e camera întunecată a zeilor de sub pământ, aici e iadul! Dar dacă tot ai râs… Ia să folosim noi noul program, noul algoritm… Ia să vedem ce șanse sunt ca operația să reușească, ce șanse sunt ca să apară complicații…
– Iulia, îți depășești atribuțiile!
Doctorul Marinescu stătea în capul ușii și o privea aspru pe infirmieră.
– Eu știu că faci și masterate, și doctorate, dar aici mă doare-n cot de studiile tale! De fapt e ultima ta zi! N-ai voie să vorbești așa cu pacientul!
– Dar știți, domnule doctor, că dacă se mai aude un singur râs, dacă mai râde cineva chiar și o singură dată, vin vestitorii, spionii, o bufniță șchioapă, o bufniță ce e doar o tigvă cu aripi…
– Ei uite că râr eu, chiar acum, măi, nebuno! – zise Marinescu și se sili să-și arate dantura într-un râs de vedetă.
– Vai! Acum nu vor rămâne decât oasele și sângele!
– Gata, m-am săturat! Pregătiți-l pentru operație, trebuie să fiu calm! După aia, mâine, tu ai să beneficiezi de consiliere psihologică! Și mai vedem…
A doua zi, Marinescu a constatat că operația reușise bine, pacientul era stabil, parametrii erau buni, chiar și familia era mulțumită. Deși…
– De ce nu zice nimic, nu ne recunoaște? întrebă fiică-sa.
– Ba da, așa ar trebui!
– Tata! Tata! Ei, bine că măcar trăiește…
Iulia a înțeles de la psiholog că sensibilitatea excesivă e un factor de risc profesional și a fost sfătuită să nu mai considere râsetele ca fenomene malefice. Ba chiar să încerce și ea să râdă puțin, așa cum face acum… și să își noteze imediat ora!
