Transgresiunea imposibilă

„În chestiuni ce țin de cultură, fiecare femeie vrea să fie bărbat.”

(citat de Alfred Adler)

Gabriela Adameșteanu e cel mai important prozator român din epoca post-Preda. Cum pînă la urmă comentatorii au observat, cărțile ei se leagă organic într-o viziune asupra istoriei și condiției umane de-a lungul unui secol și mai bine. Bornele temporale sînt puse, una pe la începutul secolului XX și, alta, în contemporaneitatea imediată. Asta pentru că, deși Gabriela se confruntă direct cu actualitatea și de la ea pornește, aproape în fiecare carte (dar hotărît în romane) ea practică și expedițiile în trecut, scriind în fiecare roman cîte o jumătate de ”roman istoric”. Actualitatea de la care pornește e una cu trape care ajung pînă la rădăcina ei. Faptul că personajul protagonist – Letiția – joacă în mai multe dintre ele nu face decît să cimenteze și mai mult organicitatea proiectului și coerența întregii saga. Dar, pentru că tot am pomenit de reperul Preda, nici la ea lucrurile nu pot fi încheiate pînă nu e abordată și rezolvată ”tema autorului”. În cel puțin două cărți (Anii romantici și recentele Meserii nerecomandate femeilor – Polirom, 2025) nu doar că survine ”tema autorului”, dar autorul însuși e tema. Sînt, ambele, cărți care manevrează în domeniul memorialistic, dar nu fără surprize de aranjamente anamnetice, cu dialectica (poate nu premeditată, dar tocmai!) punerilor în abis și a inversiunilor și golfurilor temporale din romane. Așa cum personajele de ficțiune nici nu-și dau seama cînd le alunecă un picior în trecut, și Gabriela pornește de la grila prezentului evocativ spre a se trezi imediat că umblă prin negura timpului (social și familial). Ce-i drept, aici, în Meserii…, nu folosește metoda madlenei, dar memoria e lăsată să flaneze cu destulă îngăduință, fără a-i îngrădi spontaneitatea (dar nu pînă la a pune în primejdie planul evocativ și regia secvențelor). Meserii-le sînt cartea în care Gabriela ne spune cum a devenit scriitor. Cum am devenit scriitor e, de regulă, o carte cu mari promisiuni de plictiseală, dacă titlul nu e doar forma modestă a lui Cum am devenit mare scriitor (titlu, firește, nepermis, dar sugerat). Și cred că nimeni nu se va supăra că Gabriela e chiar un mare scriitor (fără să fie nevoie s-o zic eu); ba chiar sînt convins că multă lume e de acord (fie și strîngînd, unii, din dinți).

Gabriela zice că a devenit scriitor nu fără voia ei, ci chiar împotriva propriei voințe, căci o astfel de ipoteză existențială o speria. Pe bună dreptate, căci orice vocație se semnalează printr-o panică inaugurală (după modelul Iona) înainte de a deveni un destin. Numai că vocațiile sînt destinale și din mîna lor nu e scăpare (cf. același Iona). Cînd și-a dat seama că e prinsă-n laț (relativ tîrziu, după eșecul unor tentative de fugă, în lingvistică, în comentarii critice, în căsătorie – care obișnuit rezolvă vocațiile închipuite), i s-a trezit și orgoliul, atît de riguros și exigent încît dădea în pragul hybris-ului: nu voia să fie o scriitoare, ci un scriitor (de fapt, Scriitor). De bună seamă că o astfel de ambiție are motivații stimulative și cauze eficiente, pe care Gabriela le discută onest. Dar ambiția și voința n-au cine știe ce efecte dacă nu-i destulă putirință. E bine însă dacă toate trei cooperează și niciuna nu lucrează în gol.

Ambiția de a fi ”scriitor”, nu ”scriitoare”, ar trebui să anime toate condeiele feminine (deși nu-i sigur că pot sări toate deodată peste condiția de ”scriitoare”, căci nu-i totuna cu săritul peste coardă). Asta pentru că în tratamentul critic al operelor scrise de femei s-a făcut, tradițional, un abuz, identificînd o calificare de gen cu una axiologică. Scriitoarele erau, prin cutumă, de nu prin definiție, un fel de scriitori de mîna a doua. Dar ce rost are să fii un scriitor de mîna a doua?! Asta poate mulțumi doar o vanitate, ceva care vînează laude și premii chiar dacă știe că nu le merită, dar în nici un caz un orgoliu autentic – satisfăcut doar de laudele meritate, acoperite de virtuțile etalate. Orgoliul autentic e o drastică exigență cu sine. Gabriela e sigură pe ce are (se vede și din felul în care se revizitează, fără aroganțe și fudulie, fără ifose și aere de excepționalitate, ci ca un clinician al propriei vieți și cariere, cu o detașare ce pare de-a binelea obiectivitate), așa că vrea să scape pe merit de ofensatoarea calificare de scriitoare și de condescendența cu care-s privite scriitoarele. Vrea să-și transceadă genul prin calitatea și valoarea propriului scris; vrea să fie ”bărbătoasă” nu atît prin felul scrisului, cît prin valoarea lui. Dar ca să fie ”bărbătoasă” și să scape de complexul ”feminin” al scrisului, o scriitoare trebuie să fie mai bărbătoasă decît bărbații (adică mai bun scriitor decît protagoniștii masculini ai scrisului, să nu se înțeleagă cine știe ce). Nu cred că i se poate contesta Gabrielei succesul acestei transgresiuni ”axiologice”, obținute, stilistic, chiar în domeniul cel mai specific ”bărbătesc”, al literaturii așa-zicînd realiste, de observație, investigație și analiză deopotrivă caracterologică, psihologică și socială. (Un roman de tip textualist-optzecist, la care lucra, a fost abandonat pentru că era simplă sclifoșenie literară, fără impactul problematic pe care Gabriela îl consideră fundamental).

Că scriitoarele au fost desconsiderate cu simpatie e o moștenire interbelică (e și mai veche, dar personalitățile interbelice sînt cele care i-au dat la noi prestigiu), dar nu se poate spune că nemotivată, chiar dacă pe nedrept. Multă vreme fetelor le-a fost interzis accesul la învățămîntul universitar (pînă la finele secolului XIX), permițîndu-li-se să frecventeze doar pensioane (iar mai apoi și școli normale, ca să poată fi și învățătoare, nu doar preotese; dar învățătoarele s-au mobilizat imediat literar). Fapt e că unele – puține, ce-i drept, comparativ vorbind – nu s-au lăsat excluse literar, înfruntînd handicapul social. Numai că și cele mai îndrăznețe erau îngrădite în plus și de conveniențele sociale și de stadiul teoriei receptării. Încă nu se inventase ”eul liric” (ale cărui disponibilități sentimentale sînt mai libere și care are drept la peripeții afective) și lumea credea că tot ce există într-o poezie e ceva ce poeta trăiește. Pînă și nostalgia după dragostea în sine era considerată caz de adulter bovaric și tratată drept dorință vinovată. Dar ”sinceritatea” unor astfel de tînjeli nu era pusă deloc la îndoială. ”Sinceritatea” de ”simțămînt” era ceva deosebit de apreciat chiar și de Maiorescu, iar societatea, cam victoriană în exigențe (deși poate cu același grad de concupiscență pe care-l relevă Caragiale), sancționa social eventualele aventuri de inimă. Nu era în regulă ca poetele să viseze la altcineva decît la propriul soț (deși doar Maria Flechtenmacher își beatifică soțul), cu toate că tocmai asta nu puteau face. De la bun început, chiar de la Maria Suciu-Bosco (o poetă cu ghinion, rea de muscă și pentru care s-a făcut moarte de om, dar ale cărei poezii încă așteaptă să ajungă la editură), poetele au încercat să transgreseze barierele conveniențelor sociale (ar fi fost, cu siguranță, în favoarea iubirii /mai/ libere, niște virtuale hippies). Libertatea de a le încălca a obținut-o însă doar Veronica Micle – desigur, cu consimțămîntul soțului, dar după ea toată lumea a profitat de dreptul la suspin infidel. Destulă vreme a existat o cenzură socială a afectivității – a libertății de sentiment -, așa că primele refulări răscumpărătoare vor veni abia în interbelic (nu atît la poete, cît la prozatoare, cu Hortensia în frunte, autoare și de literatură lgbt). Scriind doar de inimă și de alean, e normal că interbelicii le-au închis în țarcul sensibilității, al sentimentalismului și al efuziunilor, vădind misoginie calificată. Nici Lovinescu n-a scăpat de ea (deși de la el era de așteptat), măcar că și-a ascuns-o sub un compliment sui generis: ”femeia e poezia însăși”, așa că, ce mai tura-vura, nici nu e nevoie să scrie poezii, ajunge să se arate ca să emoționeze (premisa e că toți cititorii sînt masculi, o încălcare grosolană a statisticii). Osatura literară a acestei prejudecăți – la care mai fac apel și azi unii talibani disperați – e că nu există nici o Dante, nici o Shakespeare, nici o Cervantes și nici alte cîteva (e un fapt – totuși! – pus în serviciul unei prejudecăți). Minoratul artistic feminin era consacrat ca axiomă (cu excepția Hortensiei, la noi, care scria ”bărbătește”, ”obiectiv”). Prestigiul acestui misoginism, ridicat pe umerii lui Lovinescu și Călinescu, a trecut, în ciuda proclamațiilor oficiale și a dopajului propagandistic, și în postbelic iar Gabriela dă de urmele lui în cronica – altminteri laudativă – pe care Nicolae Manolescu o dedică Dimineții pierdute (un comentariu care o șicanează și azi, în Meserii…). Descalificarea acestor prejudecăți, începută ofensiv în interbelic, e continuată și-n postbelic (în cel post-proletcultist), unde multe scriitoare (cele mai încrezătoare) se revendică ”scriitori”. Și Gabriela combate încă pe acest front, ofensată de calificarea de gen, deși nu cu vigoarea unei feministe (căci nu se consideră).

Nu știu însă dacă tentativa de a elimina din nomenclatorul literar titlul de ”scriitoare” pune problema la nivelul la care ar trebui pusă pentru a putea anula distincția de gen (se-nțelege că nu vrem să reluăm aici dezbaterile din liceu, care-i mai care, ci doar să vedem dacă poate fi exorcizată ”feminitatea” – sau efeminarea – scrisului; nu de un concurs de puteri literare e vorba, ci de limitele unei tipologii condiționată de cauze profunde și invulnerabile). Dacă arhetipurile developate de Jung nu sînt pure ”invențiuni fictive” și dacă creativitatea e determinată de simpozionul și tîrguielile dintre anima și animus, semnele ”feminității” scrisului ar trebui să se vadă/întrevadă. Mai ales că tot ce neliniștește omul, și în bine și în rău, e producție de anima, iar literatura cu neliniștile, angoasele, misteriozitatea și numinoasele își face de lucru. Problematica abordată, ideologia asumată și prelucrată, structura epică și metamorfoza ei sînt toate decizii raționale, de animus. În bună măsură și intensitatea artistică, eventuala culoare stilistică sau masculinizarea tonului sînt și ele opțiuni asumate conștient (deși nu în totul). Toate sînt, firește, lucruri relevante, dar nu atît de relevante – pentru calificarea de gen, cum ar veni – pe cît e imaginația, singurul element sălbatic și cel mai autentic în calitate de martor al profunzimii identitare. Imaginea, a zis Bachelard, e absolut inaugurală și ea relevă adevărata fenomenologie a acestei profunzimi. Nu ideile, nu ideologia, nu trama ori tehnica epică/poetică dau mărturie pentru acest nivel; imaginea unui răsărit de soare, bunăoară, e mai abilitată decît orice altceva pentru a vedea discriminarea de gen creativ; imaginile sînt revelatoare, nu suprastructura. Iar imaginația e sexualizată dinainte de a fi sexul însuși sexualizat. Peste toate, e și dintre primordiale, căci avem imaginație înainte de a avea sex (și altele). E drept că prozatorii nu sînt neapărat mari vînători de imagini, dar nici nu se pot lipsi de ele, căci ele vin și necăutate (așa ar și trebui să vină). Pe de altă parte, spaima Gabrielei în fața propriei vocații și tentativele ei de fugă – i-ar putea demonstra asta orice urmaș de-al lui Freud – nu sînt decît un transfer al angoasei de prima nox din domeniul senzual în cel creativ (destinul e, fără îndoială, un abuzator). Prima noapte e, într-adevăr, stresantă, dar a doua e deja plăcută. Tot așa și în privința scrisului. (Mă tem că nici o scriitoare nu poate fi scriitor; doar ”mai bun scriitor” decît…).

Cît de fascinantă e arheologia biografică și creativă a Gabrielei se vede și din avalanșa de comentarii pe care a stîrnit-o. Nu vreau să reiau descrierea cărții făcută în comentariile anterioare (toate convergente) celui de față – în vreo cinci citite, lucrurile mi s-au părut bine puse în lumină – și în privința spațiului anamnetic explorat, și în cea a modalității de valorificare și regie a secvențelor biografice și în ceea ce privește ”detașarea” și implicarea sentimentală a evocărilor/rememorărilor și în evidențierea preocupării pentru cifrul genetic misterios care a adus-o pe Gabriela unde a adus-o. Gabriela face un inventar scrupulos al tuturor lucrurilor care (crede că) au influențat-o sau chiar determinat-o (pare adeptă a condiționării genetice a calităților necesare scrisului). Analiza acestor aspecte e deja un lucru bine făcut, iar critica nu e obligată să fie tautologică (ba dimpotrivă). Așa că mai bine le recomand eventualilor cititori să le consulte.