Stolul 2024. Simplitate cu emfaze

Deși n-ar mai fi cazul, pentru că a trecut deja pragul, în poeziile Mirunei Rus din debutul cu Haos și renaștere (Bestseller, Chișinău, 2024) adie un aer de precocitate incertă, ca de poet licean. Firește, dacă nu e decît impresie de precocitate, înseamnă că e naivitate neintenționată, naturală și autentică. Titlul volumului e mult prea emfatic pentru ce e înăuntrul lui și invocă o fabulă vizionară ambițioasă, una care trimite la marile narațiuni îngropate de Lyotard și de postmoderniștii lui. La drept vorbind, pe Miruna nici n-ar fi ținut-o curele pentru o poezie de temperatură vizionară, căci temperamentul ei – și imaginativ și reflexiv – e potrivit pentru lucruri mai simple, de afecte mai domestice. Dintre acestea, cea mai la îndemînă e partitura erotică, pe care Miruna exersează reticent, dar și recurent. Nu merge însă mai departe de incitare și chiar și senzațiile de aprindere sînt tulburate de pasiunea pentru abstracții pretențioase sau folosite într-o manieră cam bizară: ”dansează cu mine, te rog…/ poartă-mi numele pe valuri de vise/ unde evidentul se propagă în vid.// închide-ți privirea pe buzele mele/ pătate de sărut.// dansează cu mine/ diseară.// cînd fluturașii încep să se dilueze/ în reacții.// îți lipești trupul de mine// știi că e incitant// dar// nu// te// oprești.” (Dansează cu mine!). Miruna face mici confesiuni șugubețe, profesînd versuri aerisite, fără nici un complex față de densitatea lirică ori față de pregnanța stării: ”E, vezi? Ți-a cam plăcut plimbarea!/ Parkă te simt cum oftezi/ Și-mi dai dreptate.// Te-au dat pe spate ”succesurile” altora?// Fir-ar! Iar m-am întrerupt din lectură… (Ți-am spus…). Ținta ei e să prindă fulguranțe de stări, nu propriu zis stări cristalizate. Lucrurile acestea i-ar ieși, jucate cum sunt pe spontaneitate și cu o adiere de umor, dacă poeta n-ar avea teamă de inconsistența lor și n-ar suferi de scrisul adînc, reflexiv-patetizant: ”am ajuns într-un punct culminat/ de lumina tandră a lunii/ în prag de noapte.// în zenit găsesc ultimele aluzii/ la mistic și la toate făpturile/ care mi-au încălzit viața pînă acum/ oarecum îmbălsămată într-un sacrilegiu morbid și costisitor” etc. (La începuturi). Convinsă însă că lucrurile frivole trebuie încununate cu gravitate, purcede la ostentații imaginative în care efectul cel mai pregnant e obținut prin mobilizarea lexicului în combinații cel puțin extravagante: ”Cînd se scurg șiroaie de cromozomi/ Pe buzele tale? Însiropate cu seva unei respirații macabre// Cînd simt că alunec în infern/ Mă rătăcesc în ochii tăi/ Și mă îmbăt cu arome” (Cînd…). De regulă iese o combinație de ușurele și crispate, de vorbărie alintată și incidente suprarealiste abstruze: ”Normal…/ Normal relativ…/ Normal concret…/ Normal abstract…/ Nu mă exprim în limitele normalului./ Doar cu eufemisme estetice./ Vreau să-mi înmoi vertebrele/ În fluide./ Să văd cum delirează hormonii./ Celulele tale se prind cu capse/ Bacteriile inexpresive/ Se ciocnesc în suspiciuni./ Tresari aiurea în secreții comestibile./ La ce te gîndești?/ Nu știi că polii opuși se atrag?/ Acum dai înapoi…/ Nu mai vrei…/ Nu mai poți…/ Reacția e incompletă/ Intențiile tale se scaldă/ În nervuri transparente./ Coboară lin/ În singurătatea sfioasă// Te vreau…” etc. (Definiții normale). Pe suportul unei dispoziții ludice, Miruna amestecă discursurile în speranța că gravitatea se va atașa și de vorbele goale. Sînt însă doar implanturi de ostentații în adierea sporovăielii de simpatice: ”Ți-ai luat și cămașa pe dos/ Gulerul îți stă ca naiba/ Dar…/ Tot eu sunt responsabilă?/ Nu…/ Doar nu te aștepți să-ți fac nodul la cravată/ Și să-ți spun cuvinte dulci./ Ți s-a înnodat tupeul în gît/ De extaz?” (Concluzie?). Cînd poemul se lasă în voia jocului iese o dispoziție mai curată: ”Poemul acesta ar fi ieșit banal/ Fără zîmbetul meu/ Dar poate am forțat nota/ Cititorul oare și-a dat seama?/ Dragule, cred că știi că vreau să-ți ofer un cadou/ (Un mic bonus că ai avut răbdare să citești pînă la sfîrșit)/ zîmbesc/ zîmbesc/ zîmbesc” – și tot așa pe toată pagina (Ce mai faci, Mirunica?). Și transcrierea de senzații e mai curată dacă e dată pe glumă, chiar dacă nu poate ocoli prețiozitățile: ”te-am electrocutat cu zîmbetul meu/ te-am amețit cu buzele mele/ pe care/ picături de rouă/ au dansat/ și/ au lăsat urme// făcîndu-ți pupilele/ să se dilate/ de plăcere” (Plimbare în sine). Cînd e neserioasă, Miruna e mai serioasă decît atunci cînd face desene de anxietate (de genul: ”Îmi preling chipul/ În lumini fluide,/ Sufocînd ineditul/ Clipelor sfîșietoare/ Ce-mi mistuie conștiința” – Luciditate). La lucrurile simple îi merge Mirunei mîna, numai că ea își dorește complicații. Deși toți poeții știu că simplitatea e cea mai grea complicație…