Italia

Cel mai tare l-a neliniștit pe Ștefănel faptul că de data aceasta mama i-a adus o mulțime de cadouri. De fapt, amândoi au fost dezamăgiți: el că aceste cadouri nu prevesteau nimic bun legat de promisiunea ei făcută în urmă cu doi ani, iar ea că l-a văzut oarecum indiferent la cadourile ei. Dar amândoi au jucat comedia bucuriei că se revăd.

În urmă cu doi ani, când a venit în concediu în România, mama i-a promis la despărțire lui Ștefănel că, data viitoare, îl ia cu ea în Italia. Ștefănel avea pe atunci opt ani și sufletul lui era pe punctul de a se frânge sub povara timpului pe care trebuia să-l mai petreacă fără mama lui. La despărțire, când el se agățase de un picior al ei strângând-o cu putere și spunându-i printre lacrimi că n-o lasă să plece fără el, ea îi promisese privindu-l adânc în ochi că, data viitoare când mai vine în România, vine ca să-l ia cu ea. Numai așa i-a dat drumul, deși cu îndoială, Ștefănel. Dar, un an mai târziu, mama a anunțat-o pe bunica la telefon că nu poate veni pentru că familia la care făcea menajul nu mai pleca în vacanță : doamna căzuse și-și rupsese un picior, iar domnul rămăsese cu ea s-o îngrijească. Ștefănel a fost foarte dezamăgit : el era pregătit cu tot ce avea nevoie pentru a pleca în Italia, pusese deoparte hainele cele mai bune pentru drum, selectase ce aparate voia să mai folosească, încheiase încet și pe tăcute cam tot ceea ce credea că-l mai reține în sat. Nu voia să aibă păreri de rău la despărțire. Doar cu bunica avea o grijă : cum se va descurca ea singură, dacă pleca și el? Dar între a rămâne cu bunica și a pleca la mama în Italia nu se punea problema de alegere pentru Ștefănel. Bunica îi spusese de multe ori că pentru ea cea mai mare bucurie ar fi fost să-l vadă alături de mama lui, după cinci ani de la plecarea acesteia din țară.

Dar, în urmă cu un an, aflând că mama nu mai vine, Ștefănel fusese foarte abătut. Într-un fel, mama nu se ținuse de cuvânt prin faptul că nu venise în România. Pe de altă parte rămânea deschisă promisiunea că, data viitoare când va veni, va fi de fapt pentru a-l lua pe el în Italia. Pe de o parte Ștefănel era dezamăgit, pe de altă parte speranța lui rămânea în picioare.

În schimb, acum, când a văzut-o scoțând din valiză adidași noi și computer și telefon la mâna a doua, cum aduceau toți părinții plecați în Spania sau Italia copiilor lor rămași în sat, a fost copleșit de îndoială. De ce adusese toate lucrurile astea? Ca să le care înapoi în Italia? Nu putea să i le dea acolo, la sosire? Acum avea de dus și valiza lui cu lucrurile din România. În mintea lui Ștefănel se acumulau prea multe întrebări, la care nu găsea răspuns, dar nici nu se grăbea să caute. Deocamdată mama nu spunea nimic de plecarea lor împreună în Italia, deci orice era posibil în continuare. Și să plece, și să nu plece. Dar poate că ea voia să-i facă o surpriză mare și o păstra pentru la urmă.

Părinții lui Ștefănel plecaseră la muncă în Italia cu câțiva ani mai înainte. La început a plecat doar tata, care lucra pe un șantier. Ștefănel era foarte mic atunci și nu-l mai ținea minte. Locuia în condiții groaznice, dormea într-un șopron, muncea practic zi-lumină, punea ban peste ban deoparte cu gândul să-și aducă și familia într-o zi. După doi ani a plecat și mama. Reușiseră să închirieze o cameră și cel puțin tata nu mai dormea în șopron, la comun cu alți șantieriști din estul Europei sau din Asia Mică. De fapt, toți treceau prin faza dormitului în șopron. La început nu aveau bani, erau plătiți mai puțin, de probă, cu timpul adunau destul cât să închirieze o cameră, unii din ei își aduceau soțiile, de copii nici nu putea fi vorba după doar doi ani. Ștefănel vorbea cu ceilalți copii din sat ai căror părinți erau plecați la muncă și toți știau că, după doi ani de la plecarea tatălui, nu se punea problema plecării pentru ei. Cel mult putea să plece și mama, dar în nici un caz copiii.

Mama lui Ștefănel plecase cu patru ani în urmă. Prima dată a venit după un an. Îi era greu, muncea de se spetea, trăiau în sărăcie și economie în cămăruța lor minusculă, pe care plăteau, i se părea mamei, o avere drept chirie. Îi era dor de Ștefănel, sub nici o formă nu se gândea să nu-l aducă în Italia. Dar în condițiile în care trăiau atunci nu aveau loc și pentru Ștefănel. Copilul era într-o anumită măsură liniștit: nu trecuseră cei doi ani, despre care știa de la ceilalți copii, după plecarea mamei și Ștefănel era gata să accepte toate poveștile ei despre greutățile bănești, despre munca istovitoare, despre locuința mică.

Apoi a apărut o noutate. Nu foarte bună, dar totuși demnă de luat în seamă. Ștefănel a înțeles, din discuțiile mamei cu bunica, la care trăsese cu urechea, ca tatăl lui plecase nu se știa unde și că părinții lui se despărțiseră. Tatăl nu-i scrisese decât o dată, la început, apoi îi mai dăduse de câteva ori un telefon, iar apoi nimic. Tăcere. Afla de la mama că întreba de el, că voia să știe cum o ducea cu școala, că-i era dor să se revadă, dar că munca era copleșitoare, n-avea când, iar timpul trecea ca vântul. Pe fondul acestei povești a mamei împărtășite cu bunica apăruse și promisiunea ei că data viitoare îl va lua la ea în Italia. Avea camera mică închiriată, din care acum dispăruse tatăl și în care putea veni să locuiască Ștefănel. Aveau să stea așa la început, până ce mama strângea niște bani în plus și se puteau gândi la un mic apartament cu două camere. Deocamdată, Ștefănel era copil, puteau dormi împreună încă doi-trei ani. Numai că lui Ștefănel i se părea că cei doi-trei ani se consumau atunci, când mama stătea singură după plecarea tatei și când el încă era mic și deci putea dormi cu ea în pat. Dar mama l-a liniștit că data viitoare vine anume ca să-l ia în Italia. Însă data viitoare n-a fost după un an, așa cum promisese ea, ci acum, când venise plină de cadouri.

În cei doi ani de la ultima ei vizită, Ștefănel încercase, în ritmul lui, încet și așezat, să-și încheie socotelile cu România ca să poată pleca în Italia cu un trecut curat, fără nici o legătură care să-l încurce. În primul rând a început să facă bani. A mers o vreme cu vacile la pășune pentru diferiți oameni din sat. Stătea cu ele toată ziua, le veghea să nu intre în câmpurile de lucernă, poate mai citea ceva, dar mai ales se gândea cum va fi viața în Italia. Lipsea de la școală, dar nu-i păsa; și-așa în Italia avea s-o ia de la început cu școala. Mult mai important i se părea lui Ștefănel să facă bani. A supravegheat apoi un transport de lemne de la pădure până la depozitul de la gara din comună, pentru care a primit niște bani frumoși, pentru că, a înțeles el, tăierile de copaci erau desigur ilegale și de aceea s-a apelat la un copil, fiindcă nu putea fi arestat. Pe urmă s-a dus la piață și acolo a vândut și a cumpărat niște accesorii auto și a primit iarăși bani frumoși. De multe ori trecea pe lângă salonul de păcănele din comună și se simțea tentat să intre și să joace. Cu norocul lui la bani era convins că ar câștiga, dar nu avea vârsta la care să fie primit să joace și apoi era mult prea chitit pe câștiguri ca să riște să piardă banii agonisiți. Îi ținea pentru vreo ocazie când poate îi vor trebui; plecarea dintr-o țară și stabilirea în altă țară presupunea o mulțime de cheltuieli la care nici nu te gândeai la început.

Singura cheltuială pe care a fost de acord s-o facă Ștefănel era cu cățelul, care umbla ca legat de el. Îl găsise în urmă cu vreo șase luni, mic, amărât, înghețat, la o margine de drum, probabil abandonat de cineva ca să moară acolo. Era pui și arăta atât de neajutorat încât nu se putea să nu-ți fie milă. Ștefănel l-a luat și l-a băgat sub haina lui, iar acasă l-a spălat, l-a despăducheat și l-a pus într-un coș cu o cârpă mare în el, unde cățelul, revenit la viață a și adormit pe dată. Din acea zi cățelul și Ștefănel au fost nedespărțiți. Ștefănel a găsit niște mâncare de câini la magazinul sătesc și i-a adus cățelului, spre nemulțumirea bunicii, care, cu instinctul străvechi al țăranului, știa că un câine trăiește afară din casă și că mănâncă resturi, nu mâncare de la magazin. Dar Ștefănel adoptase cățelul și ajunsese să-l trateze nu ca pe un copil al lui, sau ca pe un frățior mai mic, ci ca pe un prieten, sau în orice caz un confident. Îi explica acestuia relația complicată cu mama lui, așteptările lui de la ea, speranțele a căror realizare tot întârzia, iluziile despre viața lui viitoare în Italia și toate gândurile care îi umpleau mintea și sufletul până la punctul în care stăteau gata să explodeze. Cățelul îl asculta pe Ștefănel oricât, uitându-se fix în ochii lui, nemișcat și recunoscător că îl salvase și-i oferise o casă. Cățelul era singura ființă în care Ștefănel avea încredere. De când exista cățelul începuse să se ferească până și de bunica lui, care, simțea Ștefănel, probabil că știa mai mult despre mama decât putea sau voia să-i spună. Când el o întreba, ea zicea:

-Lasă, că vine ea aici și o să vezi atunci.

După care își făcea de lucru prin bucătărie sau prin grădină ca să nu mai fie nevoie să răspundă la întrebările lui.

Dar acum, că mama venise acasă, Ștefănel observa că și mama parcă se ferea de mult prea multe întrebări. Și ea își căuta de lucru cu câte ceva prin casă și amâna discuția cu el. Lui Ștefănel nu-i rămâneau, ca și până atunci, decât confesiunile către cățel, care cel puțin îl privea în ochi și nu pleca și el undeva prin casă. Dar, cu timpul, Ștefănel s-a confruntat cu o problemă: dacă pleca în Italia, ce putea face cu cățelul? Așa cum o vedea pe mama că nu spune nimic în privința lui, era convins că, sub nici o formă, nu va accepta să ia cățelul. Dar cum să-l lase pe cățel în urmă? Pe singurul lui suflet-pereche. Apoi s-a gândit că i-l va lăsa bunicii, pe care o va pune să-i promită că-l va îngriji ca și cum el ar fi fost de față, iar, cu prima ocazie favorabilă, adică probabil data viitoare când va veni cu mama în România, îl va lua neapărat și pe cățel. Va dormi cu el în pat, va fi tot timpul numai cu el, îl va însoți în toate drumurile sale.

Deocamdată cățelul venea cu Ștefănel la școală, atunci când și Ștefănel ajungea pe acolo, stătea în clasă la piciorul lui, nu scotea nici un lătrat, venea cu Ștefănel dacă Ștefănel era chemat la tablă. Lumea se obișnuise cu Ștefănel și cu cățelul și accepta că era un cuplu de nedespărțit.

Dar într-o noapte cerul s-a despicat și parcă un fulger l-a lovit pe Ștefănel. Acesta nu putea dormi, bântuit de gândul la plecarea în Italia și la lipsa de claritate a mamei față de intențiile sale. O auzea în bucătărie pe mama stând de vorbă cu bunica. Fiindcă-i plăcea să tragă cu urechea, s-a dus mai aproape ca să audă ce vorbeau cele două femei și care nu putea să nu aibă legătură și cu el. S-a sculat din pat încet, cățelul s-a luat după urma lui, Ștefănel i-a făcut semn cu degetul la buze să nu scoată nici un sunet, a ieșit încet pe sala cea lungă și s-a dus ghemuit la ușa bucătăriei. Bunica îi spunea mamei:

-Dar i-ai promis. El nu trăiește decât cu gândul la promisiunea ta. Dacă nu-l iei cu tine, o să fie prăpăd aici. Și eu nu știu ce să fac cu el după ce pleci tu.

-Mămico, spunea mama liniștită, avem o locuință cu două camere decât. Or, în două camere nu-i loc de doi copii. Ștefănel e băiat mare acum. O să înțeleagă, fii liniștită.

-Și fetița când e vorba să se nască?

-Nu știu, peste vreo șase luni.

-În șase luni vă obișnuiți cu Ștefănel și pe copilul mic oricum la început îl țineți cu voi în cameră.

-Nu, mama, problema e alta. Că Adrian nu știe de Ștefănel. Nu i-am spus de el când ne-am cunoscut.

-Cum nu i-ai spus de Ștefănel? Și el ce crede, că, după ce ai fost măritată cu Dobrică șase ani, la treizeci și patru de ani te ia ca pe Fecioara Maria, neprihănită?

-Mi-a fost nu știu cum să-i spun ca să nu-l pierd și pe-ăsta.

-Dar el nu are copii cu prima lui nevastă?

-Ba are, doi. Dar copiii lui trăiesc în România. Și nici mie nu mi-ar conveni să mi-i aducă pe cap la Roma.

-Și atunci fiecare din voi are copii în România, dar v-ați hotărât să faceți unul și în Italia.

-Nu ne-am hotărât nimic. Așa s-a întâmplat. Eu i-am spus să fie atent…

-Și cum o să-i explici lui Adrian că trimiți bani și cadouri în România?

-Nu-i explic nimic. Am pus niște economii deoparte, despre care el nu știe.

-Dar nu poți trăi în minciună, fată.

-De dragul lui Ștefănel pot orice, mă crezi? Nu vreau ca Ștefănel să ducă lipsă de nimic.

-Și dacă află într-o zi? Adrian…

-Și dacă află și-mi face cumva scandal, îi spun și eu de copiii lui. Și atuncea suntem chit. Dar, dacă eu îl iau pe Ștefănel acolo, vor fi scandaluri în fiecare zi. Asta e sigur. Și, mămico, zău, știindu-l pe Adrian cât e de impulsiv, mi-e tare teamă să nu-și verse nervii pe Ștefănel și cine știe ce să se întâmple. Să-l omoare pe Ștefănel și el să intre la închisoare. Ar fi mai bine pentru toată lumea? Ca să ții măsura într-o căsnicie e nevoie de sacrificii. Or, eu sunt gata să mă sacrific.

-Bine, și-atunci cât vrei să-l ții aici pe Ștefănel?

-Când o să fie major și o să se descurce singur, o să-i spun și lui Adrian de el. Atunci n-o să mai fie nevoie să stea cu noi, poate veni și el în Italia, dacă vrea, dar pe contul lui. Sau poate rămâne în România, dacă-și găsește aici ceva care-i convine până atunci. Adrian spune că, oricum, dacă încep să vină toți românii din România în Italia, n-o să mai avem loc nici acolo…

Lui Ștefănel nu-i trebuie mai mult. Se retrage încet, urmat de cățel, până în camera lui și se întinde în pat plângând. Toate gândurile lui din ultimele luni și zile își găsiseră un răspuns cum nu se poate mai clar și răspicat. Își dădea seama că în Italia nu era loc și pentru el. Dar nici în România nu era fiindcă avusese grijă să rupă toate legăturile, ca să poată pleca în Italia liniștit. Ștefănel se pregătise de plecare, dar plecarea lui era anulată definitiv. Ce avea să facă după întoarcerea mamei în Italia nu știa. Să trăiască la fel ca și până atunci? Să meargă la școală ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Să se vadă cu aceiași oameni care știau că pleacă? Să stea față în față cu aceiași copii? În calea lui Ștefănel se ridică un zid masiv și alb, dincolo de care nu vede și nu aude absolut nimic.

A doua zi o întreabă pe mama:

-Așa e că nu mă iei cu tine în Italia?

-Ștefănel, exclamă chinuit de voioasă mama, tocmai voiam să-ți spun. O să ai o surioară, Ștefănel. Nu, ce veste bună?

Ștefănel rămâne posomorât.

-Și atunci nu mai e loc și pentru mine, nu-i așa? În două camere e greu cu doi copii…

-E greu și cu unul singur, spune mama. E grea viața în Italia, Ștefănel. Oamenii muncesc mult, banii sunt puțini, eu aș fi tot timpul plecată de acasă, iar tu ai sta singur, nu ca în România, cu bunica. Dar mama o să aibă grijă de tine, puiul mamii, să nu-ți lipsească nimic pe lumea asta.

Ștefănel nu mai suportă această discuție cu mama lui. Iese din cameră, din casă și din curte și pleacă la întâmplare, urmat doar de cățel. Îi spune acestuia printre lacrimi:

-Ai văzut ce mi-a spus? Că n-o să-mi lipsească nimic. De unde știe ea ce-o să-mi lipsească mie? Acum nici măcar nu mai poate promite că data viitoare… nu știu ce… Că data viitoare cine știe când va fi?

Cu pas hotărât, Ștefănel ajunge la marginea păduricii de salcâmi de lângă sat. Se așază la umbra unui salcâm și-l ia pe cățel în brațe.

-Ce mă fac eu cu tine, suflete? îl întreabă el. Tu ai rămas ultimul…

Cățelul se uită direct în ochii lui. Îl lovește încet cu coada, apoi încearcă să-și bage botul în palma lui. După o vreme se desprinde din îmbrățișarea lui Ștefănel și face câteva ture de bucurie în jurul lui, parcă invitându-l să i se alăture.

Ștefănel stă la marginea pădurii până târziu, când se ridică și se întoarce acasă. Bunica îl vede și-l întreabă unde a fost, dar Ștefănel nu dorește să-i răspundă. Se duce în camera lui, scrie câteva rânduri pe o foaie de hârtie, pe care o împăturește și o bagă în buzunarul de la cămașă, în așa fel încât să se vadă ușor și să atragă atenția. Apoi iese din nou afară și se duce în magazie. Aici avea o sfoară de pe vremea când ieșea cu vacile la pășune. O ia și îi face un laț. Apoi aduce o scară dintr-un colț al magaziei. Aruncă sfoara peste o grindă și lațul atârnă în jos. În acel moment cățelul simte, sau înțelege ce se va întâmpla și devine neliniștit. Neliniștea lui se transformă într-o adevărată frenezie când Ștefănel îl ia în brațe și îl sărută plin de iubire spunându-i câteva cuvinte de bun rămas. Se zbate, scâncește, plânge, dar Ștefănel nu mai poate fi întors din drum. ”Uite, presimte cățelul ăsta, dar ea nu înțelege.” Apoi vrea ca totul să se încheie repede, ca să nu apuce să se răzgândească. Se urcă pe scară, își trece lațul pe după gât și dă un brânci scării cu piciorul. Se zbate doar puțin, apoi rămâne nemișcat, învârtit încet de funie. Sub el, cățelul sare disperat și latră, încercând să-l apuce de un picior și să-l tragă jos.

Îmi pare rău că ne despărțim certați. Cu înmormântarea mea n-o să aveți probleme. Am lăsat bani în două plicuri în sertarul de la masa mea. Unul e pentru înmormântare, celălalt pentru cățel. Dacă părintele nu vrea să mă înmormânteze, nu-i nimic. Se poate și fără slujbă. Sora mea să fie fericită în viața ei, când se va naște și să aibă parte de tot ce-și va dori. Tu, mama, să ai grijă de tine că sunt mulți oameni răi pe lumea asta. Bunico, pe tine te îmbrățișez și te iubesc. Vă rog să aveți grijă de cățel. Mama, poate măcar pe el poți să îl iei cu tine în Italia pentru surioara mea.