Stolul 2024. Cruzimi bovarice

Valeria Coțofană, discipola lui Dumitru Crudu, zice că și-a propus să debuteze înainte de a se apuca de filosofie (la București). E o planificare cu succes, căci în 2024, la Prut Internațional, a ieșit cu două întrebări grele pe copertă: Pentru ce trăim și pentru cine murim?. Fiind întrebări atît de radicale, se-nțelege că Valeria nu vrea să și răspundă la ele (poate va răspunde în eseurile de filosoafă pe care a început să le publice, în așteptarea următorului volum de poeme, rînduit să iasă la un an după primul). Pare un proiect riguros de promisiuni, redactat inginerește, deși nu cred că e și respectat (nu știu să fi apărut volumul planificat). Între coperți nu e însă prea mare febră ”problematică”, dar găsim cîteva rafturi de farmacie (patru), semn că poemele au rol profilactic și că prin pagini bîntuie o boală amenințătoare. Înainte însă ca boala să apuce să facă ravagii, face Valeria cîteva, începînd cartea cu o paradă de cruzime și de cinisme epatante, aranjate într-un spectacol lugubru (chiar dacă ludic): ”Se hîțînă spînzurate de tavan/ Cadavrele/ Îmi place să iau o scîndură de lemn/ Și să le bat pînă la epuizare” etc. (Cadavre). Te-ai putea aștepta ca asemenea isprăvi de imaginație macabră să continue, mai ales că, zice Valeria (în ”Nu citesc decît poeți morți”), ”vom fi cineva doar atunci cînd ne vor mînca viermii”, întărind astfel înclinația spre lugubre. Pare o promisiune de viziune rezolut grotescă și deprimantă. Iar dacă mai punem și ”condiția” femeii, n-ar mai putea încăpea nici o rezervă că de o poetă a cinismelor calificate și a denunțurilor sarcastice e vorba: ”Acum sunt o baie de păsări/ Umplută cu măruntaie de porc/ Împuțite/ Ce se scaldă într-un mix de apă și sînge/ De proporția 1/3/ Înconjurată de muște./ Sunt femeie” (Sunt femeie). Numai că această promisiune de Angelă Marinescu în ediție revăzută nu durează mult. În locul ei apare însă o poetă a fragilității și compasiunii, iar fanfaronada cinică și grotescă nu e decît un bovarism al fragilității (nu-i de mirare, fragilitatea se compensează adesea prin fantezii sanguinare). Ce-i drept, Valeria rămîne o deceptivă și o dezamăgită, căci întregul exercițiu de compasiune eșuează pe fondul insensibilității și dezinteresului general: ”În ziua în care am auzit exploziile bombelor de la Odessa/ Trebuia să ajungem la teatru./ Colegii mă sunau panicați întrebînd dacă mai mergem la teatru/ Eu am fost singura care a zis că da/…/ Cînd am încercat și noi să ajutăm ne-am mobilizat/ și am adunat o ladă mare cu tot felul de conserve/…/ Am căutat ore întregi locul unde trebuia să lăsăm ajutorul/ Nu l-am mai găsit/ Frustrați, obosiți, umiliți,/ Am luat o vodcă Taiga și am mîncat noi tot ce era în cutie” etc. (Nu ne-a mai păsat de Ucraina). Falimentul acestui gest caritabil e doar epura unei dezumanizări pe care Valeria o denunță fără moralisme și predici, doar prin implicitul unei constatări ”neutre” (de fapt, premeditat neutralizate afectiv).  Dar nu e morala poetei această desensibilizare și indiferență; dimpotrivă, Valeria trăiește din ecuația suferință-iubire (”Nu poți iubi dacă nu te doare”, Rîma), din drama solicitudinii fără efect și a afecțiunii ca traumă. Abia excesul acestei compasiuni atinge un registru autentic al cruzimii afective, al compasiunii care devine criminală prin excesul ei: ”… mîinile mele tot mai rămîn un spital/ Cu secțiile arhipline/…/ Tu te scarpini pînă la sînge,/ Apoi aștepți mîngîierea palmelor mele/ Pe gîtul tău roșu și subțire./ Dar tot ce vreau să fac e/ Să strîng” (Iubita ta cu ochi de ibuprofen). O societate de pacienți nevindecabili e lumea Valeriei, o lume în care miroase a moarte: ”…/ cina unei femei constă din vodcă și antidepresive./ Sus, un porumbel se zbate/ Între crengile unui copac./ Tu te-ai uitat la el și ai zis:/ Undeva lîngă noi se simte miros de cadavru” (Nuci prăjite). Stilistic vorbind, Valeria vrea să ascundă sub o sintaxă desensibilizată un flux mereu activ al afecțiunii: ”Nimic nu doare mai tare decît să fii o mamă/ Ce se uită în ochii fiicei sale care repetă cu ochii în lacrimi:/ Mă urăsc mă urăsc mă urăsc mă urăsc” etc. (***). Graficul sintactic taie mereu avîntul celui afectiv – dar asta e toată ”cruzimea” pe care o profesează Valeria, o fată cu inima (prea) bună, dar care-și face un selfie de fată rea.