Flaviu George PredescuCum scriem ce scriem? Există un ritual? Sunt superstiții?
Cum e tratată o criză de inspirație? (D.C.-E.)
De exemplu, în ceea ce privește acest proiect, îți pot detalia, la cald. N-am ritualuri deosebite. Jurnal scriu din pat. Mă relaxează să scriu așa, îmi dă un sentiment de familiaritate. Mai exact, stau culcat pe partea stângă și scriu. Detaliez ce mi s-a întâmplat în ziua respectivă, iar când mă simt în formă dezvolt narațiunea cu analize amănunțite. Să fac o paranteză. Ultima dată am analizat o situație în care am avut un diferend cu Vlad, fiul meu. Mi s-a părut că traversa o perioadă în care în fiecare dimineață își căuta motive de nemulțumire. Când am apreciat că „s-a umplut paharul”, l-am întrebat, cu limbaj adecvat, care este cauza acestor nemulțumiri, în opinia mea, nejustificate. Iar el și-a accelerat și mai mult opoziția la tot ce vine ca propunere din partea părinților. Absolvenți de psihologie fiind și eu și mama lui, am privit toată această situație ca făcând parte din fireasca dezvoltare a structurii personalității, pentru formarea căreia, în sensul de identitate, este chiar necesar să te opui îngrijitorilor, constant. Așa că am scris mult. Aș fi interesat să recitesc sau să citesc cuiva ceea ce am scris, pentru că nimic nu se compară cu rezultatul narativ al amestecului de emoție și știință. Dar am deviat de la subiect. Nu am alt ritual în afară de acesta cu scrisul din pat, la jurnal și la poezii, pe vremuri, iar când scriu roman, eseu, ori pentru Luceafărul de dimineață sau Literatura de azi, scriu la laptop și, de regulă, la birou. Iată, acum când scriu acest text, pe care l-am început la birou, scriu din nou în pat, dar pe un suport de laptop cumpărat de la Ikea.
Superstiții nu am, de niciun fel. Se spune că în Țara Românească superstițiile joacă un rol foarte important. Este interesant, aici în Muntenia, unde, iată, chiar zilele acestea în care scriu se împlinesc 19 ani de când m-am mutat, amestecul dintre religie și superstiție. A scris-o și Del Chiaro, în Revoluțiile Valahiei, întrebându-se cum pot valahii să creadă și în Dumnezeu, dar și în pisica neagră, în același timp. Adaptarea îmi aparține. Văd asta și la bunica soției mele, dar în alt sens. Și poate într-un episod viitor îmi spui cum ți se pare acest aspect. Să crezi în Dumnezeu, dar să fii și superstițios. Eu întotdeauna am încercat să explic faptul că dacă ai credință în divinitate, nu ai de ce să fii superstițios. Chiar și pomenile, atât de dese în sud, conțin o formă de superstiție. Am auzit de situații, inclusiv pe vremea pandemiei de covid-19, în care oameni serioși, cu loc de muncă, familie, se duceau în perioadele în care se fac pomenirile morților, la biserică, în pofida stării de rău pe care o aveau, cauzate de efectele bolii, ca să nu fie pedepsiți de divinitate pentru că nu și-au onorat datoria de a duce coliva și a da de pomană. Unii chiar cred cu tărie că morții vor în perioada respectivă să mănânce mâncarea lor preferată și să bea berea pe care o beau odată. La început mă uimea să aud asta, însă acum mă amuză. Iar în ceea ce privește frica de pedeapsă divină, parcă îl și văd pe Dumnezeu cu catastiful: „bă, care n-ai dat pomana? chiar dacă era covid, chiar dacă erai bolnav, o să te duci în iad!” De ce fac această paranteză, pentru că nu știu unde ar mai putea încăpea superstiția în ceea ce privește această activitate laborioasă care este scrisul. Mi-l imaginez altfel pe Dumnezeu, Îl văd ca având o cuprindere infinită și, așa cum ni s-a transmis istoric, prin izvoarele atât de vii și regenerabile ale Evangheliei, Îl văd ca fiind lumină, speranță și iertare, vindecare. Totul este să-ți depășești orgoliul liberului arbitru, putere pe care tot el ne-a dat-o, și să-l cauți. Să-i telefonezi cât mai des cu gândul și rugăciunea ta. Nu doar la nevoie sau când pentru unele aspecte fizice este prea târziu, ci preventiv. Să te rogi preventiv, fiind în conexiune permanentă, dacă nu prin cuvânt, prin gând. Să-ți umpli mintea cu Dumnezeu, cum spune Norman Vincent Peale în minunatele sale cărți. Am făcut această paranteză pentru a te convinge, fără ca tu să mi-o fi cerut, că nu consider „credința primitivă (bazată pe rămășițe ale animismului și magiei) în spirite bune și rele, în farmece și vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice etc.” ca jucând vreun rol în viața mea. Unde cred eu că s-a produs la noi acest mixt de superstiție și religie. Cineva a vrut să o folosească, într-o etapă superioară celei reprezentată de superstiții, în interesul religiei. De exemplu: „Dacă nu vii la biserică, îți va merge rău!” Sau: „Dacă nu dai de pomană să nu te aștepți la ceva bun de la viață și de la ceilalți!” Dar am auzit că sunt cazuri de scriitori foarte ancorați în superstiții. Le văd mai degrabă ca pe un joc.
Dar apropo de venirea mea la București. Mergeam cu mijloace de transport și vedeam oamenii făcându-și cruce. Nu vedeam nicio biserică și mă uitam nedumerit în jur. Așa s-a născut un scurt poem din anul 2011, pe care l-am cuprins în volumul Secretul secretelor: „La București/ Oamenii bat cruci grăbite/ Ba din gura metroului/ Ba din autobuz/ Dar de pe stradă; Ani a trebuit să stau/ Pe aceste locuri/ Să descopăr că/ Erau bisericuțe ascunse/ După blocuri.” (Revelație). Nu mă gândeam atunci că mai târziu voi scrie un roman în care voi aborda, printre altele, tema bisericilor translate de inginerul Eugeniu Iordăchescu. Așa a căpătat și poezia o valență mai profundă, căci comunismul, iată, a avut un efect diferit asupra oamenilor, i-a făcut să creadă și dincolo de vizual. Ei știu că după blocurile de beton, mai ales în zona Piața Unirii, există biserici. Un lucru și mai important este că sunt destui oameni care trecând prin zona Sfânta Vineri, se roagă și se închină, știind că acolo a fost o biserică. Dar mai mult, nu doar la amintirea clădirii se închină ei. Sunt destui care nici nu au apucat să o vadă. Ea a fost dărâmată în iunie 1987. Lumea știe însă că puterea unei biserici este cu mult mai presus de partea ei materială. Iată unde am ajuns de la întrebarea dacă am superstiții atunci când scriu.
Ei bine, criza de inspirație e cu totul și cu totul altceva. Cred că este un fenomen natural în viața unui om care scrie. Dar am atenuat această criză din momentul în care m-am apucat de scris jurnal. Dacă până atunci poate intram în panică în lipsa unui subiect de scris, ei bine, scrierea jurnalului te face să nu ai astfel de temeri. Scrii zilnic și nu ai sentimentul că ești în criză. Desigur, poți fi în criză de inspirație și la jurnal. Poate mai degrabă să trăiești un sentiment de inutilitate a scrisului. Dar nu poți să nu scrii. Compoziția acestui tip de scris este tehnică. Chiar dacă ai stat toată ziua în pat, tot ai ce scrie: „Azi am stat toată ziua în pat și n-am făcut nimic. Dar m-am gândit la nu știu ce și la nu știu cine. Am simțit nu știu ce, mi-am amintit de nu știu cine.”. Și se face o pagină. Ți-ai făcut „pașii” sau antrenamentul la scris. Tu cum procedezi la Istoria literaturii române de la începuturi? Câți „pași” zilnici faci? Câte calorii arzi?
Cât despre inspirația poetică, am avut o nedumerire atunci când n-am mai putut scrie poezii, dar am luat-o ca pe o vindecare afectivă. Am înțeles foarte clar că acea perioadă s-a încheiat și dacă voi mai scrie vreodată poezii va fi altfel. Mă miră capacitatea unor oameni de a scrie poezii pe tot parcursul vieții. E ceva nevindecat acolo. Nu cred că aș putea, numai dacă aș fi rănit din nou. Poezia este o creație foarte interesantă. Ea trebuie să aibă și o parte cognitivă, care dă formă limbajului de un anumit tip, adică mai plin de conținut, ca un obiect mic, dar foarte greu. Apoi are emoție, care parcă învăluie acel „obiect” mic și greu printr-o aură translucidă. Și are o parte omenească, ceva care provine din ce este omul care scrie și care se identifică în modul cel mai original cu existența lui unică. Metalimbajul poeziei rezidă din aceste întâlniri misterioase de factori. Este ceva între implicit și explicit poezia, ca prietenia. Așa că atunci când m-am stabilizat emoțional, mi-am pierdut „inspirația”, care până atunci era rodul unei căutări a expresiei emoțiilor reprimate cândva. Mai cred că singurătatea este unul din motoarele poeziei. Mă refer la cea profundă, nu musai la cea fizică. Dacă cea fizică este spațiul poeziei, cea afectivă este esența.
La roman e altceva. Se impune să scrii despre lucruri pe care le cunoști. Criza poate fi adusă de refuzul de a scrie ceva ce ai mai scris. Unii n-au această problemă și cum bine ai remarcat scriu toată viața aceeași carte în forme diferite. Recirculă aceleași idei, cum bine a spus cineva care a citat pe altcineva, care, la rândul lui, s-a inspirat de la altcineva.
15 martie 2026
