Gabriel GafițaÎntâmplarea a făcut ca sosirea mea în calitate de ambasador în Portugalia să coincidă cu schimbarea consulului și a contabilei. Totul în decurs de numai două săptămâni. N-am avut nici o contribuție la această stare de fapt: consulul și contabila fuseseră numiți de către Direcția de Resurse Umane a Ministerului de Externe, ambasadorul venea cu numire separată, prin decret prezidențial. Până la venirea mea oricum nu fusese ambasador român la Lisabona de aproape un an de zile și ambasada fusese condusă de un însărcinat cu afaceri ad interim.
Una din primele probleme cu care ne-am confruntat – și destul de repede – a fost cea a accesului la contul bancar al ambasadei. Ca să putem scoate bani din cont pentru cheltuielile curente ale ambasadei, pe formularul de retragere a sumei trebuiau să semneze atât contabila cât și ambasadorul. Contabila fiind nouă, a trebuit ”certificată” de cineva din partea ambasadei, în sensul că este numită în această funcție și că reprezintă oficial ambasada în relația cu banca. Desigur ”certificarea” o făcea ambasadorul, ca șef al instituției, adică eu. Am adresat deci o scurtă scrisoare din partea ambasadei prin care ”certificam” calitatea contabilei. De la bancă ne-a venit răspuns că nu era suficient. Ni s-a cerut o dovadă oficială a faptului că eu însumi eram numit în funcția de ambasador al României în Republica Portugheză. Am întrebat dacă era acceptabilă pentru bancă ”certificarea” mea de către consulul ambasadei. Mi s-a răspuns că, și consulul fiind nou la post, trebuia ”certificat” de cineva. Am răspuns că tot eu, ca ambasador, îl puteam ”certifica” pe consul, la fel ca pe oricare alt angajat al ambasadei. Dar nu era bine nici așa, pentru că eu nu eram ”certificat” oficial.
-Și cum aș putea face eu pentru a vă dovedi că sunt ambasadorul României și nu un impostor? am întrebat din nou.
Nu puteam trimite nici măcar o fotocopie după pagina rezervată Ambasadei României în Cartea Diplomatică, publicată de MAE portughez, întrucât, neprezentându-mi încă scrisorile de acreditare, nu eram trecut în această carte în calitate de ambasador. Și totuși ambasada avea nevoie să scoată niște bani din cont pentru cheltuielile ei curente. Dar cumva ajunsesem într-o fundătură.
-Să cer o adeverință de la MAE portughez că m-au luat în evidență ca ambasador încă neacreditat al României? am întrebat.
-Nu, mi-a răspuns funcționarul de la bancă de altfel foarte amabil, trimiteți-ne mai bine extrasul despre dumneavoastră din Jornal da Republica.
Acesta era echivalentul portughez al Monitorului Oficial din România.
-Dar în Jornal da Republica, i-am spus, nu apar ambasadorii străini numiți în Portugalia, ci ambasadorii portughezi numiți în alte țări.
Discuția noastră a mai continuat pe aceeași notă absurdă, care părea să nu aibă rezolvare, până când i-am spus funcționarului de la bancă:
-Uitați cum facem: eu scriu la Ministerul de Externe portughez, dar nu ca să cer o adeverință că am venit legal în Portugalia, ca ambasador al României, ci pentru a semnala un incident diplomatic, prin care banca dumneavoastră împiedică accesul Ambasadei României la propriul ei cont bancar. Tabay?
Tabay era varianta portugheză a lui Esta bien? Funcționarul mi-a răspuns că trebuia să se consulte cu șefii lui, că problema îl depășea, dar că vor reveni cu un răspuns cât de rapid posibil. Au revenit, ce-i drept, cu scuze din partea directorului filialei bancare pentru orice dezagrement aș fi suferit în raport cu banca, înainte să am timp să redactez eu nota verbală către Ministerul de Externe portughez. Ne-au informat că nu era nevoie de nicio ”certificare”, trebuia doar să trimitem la bancă, pe o hârtie cu antetul și ștampila ambasadei, specimenele de semnătură ale ambasadorului și contabilei. Ceea ce am și făcut în aceeași zi și lucrurile au reintrat în normalitate.
Întâmplarea mi s-a părut însă distractivă și i-am povestit-o ambasadorului portughez de la București, cu care mă împrietenisem în perioada pregătirii mele pentru plecarea în Portugalia. La toate posturile în care am fost numit ca ambasador am ținut foarte mult să am o relație amicală, apropiată, cu omologul meu de la București. Când i-am relatat cum nu reușeam să ieșim din cercul vicios al ”certificării” noilor numiți de la ambasadă, mi-a răspuns parcă puțin cam prea ”oficial” pe gustul meu că sunt niște proceduri care trebuie îndeplinite, că mai ales o bancă trebuia să pună accent pe chestiunea ”certificărilor”, că, în sfârșit, bine că se rezolvase și că, într-adevăr, era cam greu să te ”certifici” singur, mai ales înainte de prezentarea scrisorilor de acreditare.
Câteva săptămâni mai târziu, a venit apa și la moara mea. Tragerea la sorți a vrut ca Dinamo București să joace cu Benfica Lisabona în Cupa Campionilor Europeni la fotbal. Partida-tur a fost la Lisabona și Dinamo a pierdut la limită, 1:0, după un meci foarte frumos. Cu acest prilej am avut ocazia și eu să merg pentru prima dată pe Estádio da Luz (Stadionul Luminii și al Benficăi Lisabona), un templu al fotbalului vestit în toată lumea, unde te simțeai ca într-o mare sală de operă, sau ca la catedrală. Totul era uriaș, totul era solemn, iar momentul ritual al lansării vulturului de la centru a fost un extaz total. Vulturul este emblema formației Benfica Lisabona și la fiecare meci acasă el este lansat de un bărbat la mijlocul terenului. Vulturul face un cerc mare pe deasupra tribunelor în delir și se întoarce pe pumnul îmblânzitorului său. După acest moment, formațiile pot intra pe teren, iar meciul poate începe. Omagiul adus emblemei clubului este însă momentul obligatoriu, căci Benfica Lisabona mai este cunoscută și sub denumirile de As Águias (Vulturii), de la emblema clubului, sau Os Encarnados (Roșii), de la culoarea mereu roșie a echipamentului.
Benfica Lisabona nu este numai cea mai iubită echipă din Portugalia, încă de la înființarea clubului, în 1904, dar numărul suporterilor ei în toată lumea depășește populația Portugaliei. Este un simbol național portughez tot așa cum Napoleon este un simbol al Franței, Cristofor Columb un simbol al Spaniei, the Beatles un simbol al Marii Britanii sau Rambo un simbol al Americii. Există copii în Portugalia care, încă de la naștere, sunt botezați de tații lor ca suporteri ai Benficăi. Deci nu se poate concepe o noțiune mai dragă spiritului portughez decât iubirea față de Benfica. Echipa poartă numele cartierului omonim, unde se află și Estádio da Luz și, prin tradiție, este considerată un club de stânga, al oamenilor săraci, din Lisabona. Un club muncitoresc, de cartier. Un fel de Rapid, la scara Bucureștiului. De altfel, cartierul Benfica din Lisabona vota cel mai adesea Partidul Comunist.
Și, sub aceste auspicii, după meciul Benfica-Dinamo de la Lisabona, sosește la ambasadă o scrisoare cu antetul clubului, prin care ni se solicita, în vederea meciului-retur de peste două săptămâni, eliberarea unor vize românești pentru vreo trei dintre fotbaliștii săi necomunitari: un jucător african, unul marocan și unul rus. Portughezii, sau comunitarii, n-aveau nevoie de vize. Bineînțeles, am dat drumul imediat solicitării la București, subliniind urgența acordării lor, având în vedere data returului cu Dinamo. Dar m-am gândit să mă distrez și eu puțin și i-am telefonat colegului meu, ambasadorul portughez de la București, i-am povestit despre cererea de viză a clubului Benfica pentru cei trei fotbaliști ai săi și l-am întrebat cine-mi ”certifică” mie în Portugalia pe Benfica Lisabona. A tăcut o clipă derutat.
-Cum cine-ți ”certifică” pe Benfica? m-a întrebat el îngrijorat. Păi, toată lumea cunoaște Benfica în Portugalia. Nu e nevoie să ți-o ”certifice” nimeni.
-Dar, dacă de la București mă-ntreabă cineva ce-i cu Benfica și în ce context cer vize pentru jucători din diferite țări? am insistat. Eu ce le spun? Ce hârtie oficială și de la cine pot eu trimite în sprijinul cererilor de vize?
Conversația noastră telefonică s-a încheiat curând. În sinea mea, zâmbeam gândindu-mă cât timp va trece până când ambasadorul portughez mă va chema înapoi ca să fie sigur. Nu a trecut mai mult de o oră.
-Auzi, a început el preocupat, eu sper că tu ai glumit înainte când vorbeai de cine-ți ”certifică” ție pe Benfica. Păi, Benfica este…
Pe scurt, a tras un semn de egalitate indisputabil între Benfica și Portugalia. A contesta legitimitatea clubului Benfica era ca și cum ai fi contestat existența însăși a Portugaliei. Mi-a luat ceva timp să-l liniștesc că nu voi pretinde nimănui ”certificarea” clubului Benfica și că cererile pentru vizele celor trei jucători străini erau deja la București. La finalul discuției noastre, a adăugat nu foarte confortabil:
-Știi, poate că și la noi unii exagerează cu ”certificările” astea uneori. Trebuie să știi unde să te oprești. Eu am apreciat gluma ta, dar sper că totul va decurge normal în privința vizelor. Și de asemenea că relațiile ambasadei tale cu banca s-au rezolvat. În fine, o așteptăm aici pe Benfica săptămâna viitoare.
-Și eu aștept meciul-retur, i-am spus. Un avantaj de un gol se poate recupera oricând în Cupa Campionilor.
Din păcate, Dinamo nu s-a calificat. Scorul a fost 0-0 la București, așa încât Benfica a mers mai departe datorită golului marcat la Lisabona. Iar în privința relațiilor noastre cu banca doritoare de ”certificări” lucrurile s-au rezolvat în sensul că, o dată omologate semnătura mea și semnătura contabilei, ne-am adresat printr-o scrisoare conducerii filialei bancare în care comunicam sec faptul că dorim închiderea contului Ambasadei României și transferarea lui la o altă bancă, pe care o contactasem anterior.
