Gabriel GafițaPrima mea întâlnire cu mediul diplomatic s-a petrecut foarte devreme, în copilărie, când eram elev în cursul primar la un mare liceu din București, numit la înființare Pensionatul Domnesc de Demoazele, care a avut un sediu construit în 1890 de arhitectul Ion Mincu și a fost numit pe atunci Școala centrală de fete, iar după cel de Al Doilea Război Mondial Liceul „Zoia Kosmodemianskaia” (o eroină a mișcării de partizani din URSS, executată de naziști la numai 18 ani), apoi, pe la mijlocul anilor 60, a fost rebotezat Liceul nr. 10 și a fost școală mixtă, apoi s-a demixtat și ulterior s-a remixtat. După toate aceste schimbări de denumire și de statut, ce au urmat evoluțiilor istorice de după Al Doilea Război Mondial, bătrânul liceu a rămas și azi în conștiința elevilor săi, prezenți sau trecuți, drept „Liceul Zoia”, pentru că era un nume scurt, pentru că l-a purtat foarte mulți ani, chiar și în timpul regimului Ceaușescu și pentru că suna altfel decât celelalte.
„Liceul Zoia” avea mai multe terenuri de baschet în curtea din spatele clădirii, pe care, în recreații, se încingeau partide scurte, dar extrem de intense de fotbal. Cum se auzea clopoțelul sunând, băieții năvăleau afară pe toate ușile spre curtea din spate a liceului, formau rapid două echipe și încingeau partide înverșunate, a căror menire era să asigure cel puțin un gol marcat până la clopoțelul de revenire în clase. Mingile zburau în toate direcțiile, se loveau de zid, se loveau de gardul ce înconjura terenul, se loveau de stâlpii construcțiilor ce susțineau cele două coșuri de baschet. Bine era dacă apucai liber orice alt teren în afara celui care era situat în colțul cel mai îndepărtat al curții liceului pentru că doar acela avea două ziduri – înalte, ce-i drept – către clădirile și grădinile adiacente instituției de învățământ. Dacă mingea era trimisă, în efervescența jocului, peste unul din cele două garduri, îi revenea celui care o trimisese obligația de a o recupera. Aceasta însemna că respectivului elev i se ținea scara cu două mâini, era împins în sus până ajungea în vârful zidului, acolo stătea o clipă călare pe zid, evaluând pe unde era mai ușor de sărit în cealaltă parte, și apoi dispărea în curtea învecinată. După o clipă apărea și mingea, aruncată înapoi și nimeni nu se mai sinchisea de revenirea nefericitului. Acesta se descurca așa cum știa mai bine pentru a se întoarce în curtea școlii. Unii se prindeau cu mâinile de marginea superioară a zidului și-și dădeau drumul în curtea școlii. Alții, mai temători, preferau să iasă în stradă, să ocolească tot cartierul și să revină în școală pe poarta mare, cu consecința că erau notați de portarul școlii și dați pe bilet la dirigintă.
Unul dintre ziduri era mai avantajos decât celălalt, fiindcă de partea cealaltă stăteau familii, care se obișnuiseră, pe parcursul anilor, cu mingile ce cădeau în curtea lor și-i lăsau pe copii să le recupereze așa cum se pricepeau. Dar dincolo de celălalt zid erau ambasade, pe strada Dumbrava Roșie, una lângă alta și mingea nu avea cum cădea decât în curtea uneia dintre ele. Ăsta a fost norocul meu, între ghilimele, să dau, în focul luptei de pe teren, mingea peste zidul cu ambasadele. Am fost ajutat să ajung în vârful lui, de unde am văzut că puteam ajunge jos relativ ușor, folosindu-mă de un copac și de o scară proptită de trunchiul lui și deci puteam urca înapoi la fel de ușor pentru a reveni în curtea școlii. Mingea era și ea în raza vizuală, așa încât totul a fost nesperat de simplu. Am luat mingea, am aruncat-o peste gard și mă pregăteam să urc pe scară, apoi să trec pe trunchiul copacului și să sar gardul înapoi „acasă”.
Dar în acel moment, când totul părea să se rezolve mai lesne decât mă așteptam, a apărut de după colțul ambasadei un fel de creatură a cavernelor, un tip nervos și cu ochii ieșindu-i din orbite, care m-a tras jos de pe scară apucându-mă de haine și a pornit să mă lovească ba cu palmele, ba cu picioarele pe unde apuca și să mă înjure pe românește cu mult năduf. Auzeam din când în când „Aici e o ambasadă… boule… tâmpitule… măgarule… -ți mă-ta azi și mâine. Ce, vrei să-mi pierd eu pâinea din cauza ta?” M-a apucat de gulerul hainei de la uniformă și a început să mă tragă efectiv pe alee până la poarta de la intrare, pe care m-a expulzat din grădina ambasadei cu un picior ce m-a trimis direct pe carosabil. „Și, dacă te mai prind o dată, te omor”, mi-a strigat el scuipând în urma mea.
Am pornit pe stradă să dau ocol cartierului și să ajung la intrarea principală a școlii. Aici, bineînțeles că portarul m-a notat că veneam din oraș în timpul orelor de studiu și, până la terminarea lor, mă și dăduse dirigintei pe bilet. Profesorii au știut toți de pățania mea, fiindcă, desigur, am întârziat la ora următoare și a trebuit să explic ce anume mi se întâmplase. Am povestit și de bărbatul care mă lovise cu palmele și picioarele și mă înjurase, dar nimeni din școală n-a părut impresionat de pățania mea. Au pus totul pe seama furiei de a juca fotbal în fiecare clipă a existenței noastre.
Mi-a trebuit mult timp până să-mi fac curaj să mă duc din nou pe strada Dumbrava Roșie să văd în curtea cărei ambasade îndurasem sancțiunea pentru recuperarea mingii. Mi-a trebuit o vreme până să mă hotărăsc dacă era o clădire sau cealaltă. Două ambasade semănau între ele ca două picături de apă. În emoția momentului respectiv nu reținusem detalii asupra locului patimilor mele. Dar l-am văzut pe omul cavernelor trecând prin curte și mi-am dat seama care era ambasada „mea” – lângă poartă scria „Ambasada Regatului Thailanda în România”. Omul cavernelor, un om de serviciu obișnuit, angajat român al ambasadei, m-a privit absent peste gardul din fier forjat; era clar că nu mă recunoaște. Aș fi vrut să-l înjur și eu și să-l scuip cu poftă, dar m-am abținut.
Ironia sorții a fost că, mai târziu, am ajuns de trei ori la Bangkok și de fiecare dată mi-a plăcut mai mult decât data precedentă. Thailanda mi-a devenit o țară dragă sufletului, pentru că, într-un fel, mi-a oferit primul context în care m-am întâlnit cu diplomația.
Iar, pentru cei aproape treizeci de ani pe care i-am petrecut în această complexă îndeletnicire, am rămas cu câteva lecții amare desprinse din acel început naiv. Unu: să te apropii de străinătate cu mefiență și rezervă, pentru că nimeni nu-ți vrea binele și loviturile îți pot veni de unde nici nu te aștepți; doi: să nu te crezi niciodată în siguranță înainte să apuci să ajungi pe creasta zidului; trei: ferească Dumnezeu de propriii tăi concetățeni aflați în slujba unei puteri străine. De la aceia trebuie să te aștepți la cele mai dure lovituri.
În rest, experiența mi-a dovedit că totul e rutină și se învață pe parcursul timpului.
