Gabriel GafițaUn coleg din Ministerul Afacerilor Externe mi-a relatat următoarea experiență avută o dată într-o delegație. Făcea un turneu în mai multe țări din zona lui de competență, unde în general delegațiile din minister nu prea ajungeau, fiindcă aceste țări erau departe și apoi relațiile lor bilaterale cu România abia începeau să înmugurească. Deci, ca un bun director de spațiu, cum se spune în MAE, s-a dus în prospecție în trei din aceste țări, cu ocazia unor consultări bilaterale. Să spunem că erau trei foste republici sovietice din Asia Centrală și cu asta am spus totul.
Într-una din capitalele respective nu era de multă vreme numit un ambasador al României, ci ambasada era condusă de un însărcinat cu afaceri a.i., care intra în al patrulea an de misiune. Omul era cunoscut în minister, deși nimeni nu putea pune un nume pe o figură, dar personalitatea lui, atâta cât avea, se confunda cu capitala republicii respective. În privința noului stat independent nimeni nu era absolut sigur care era capitala lui, dar toți știau că acolo era însărcinat cu afaceri a.i. Ion Argatu. Deci în loc de capitală spuneau „acolo, la Argatu” și toată lumea știa despre ce e vorba.
Și astfel colegul meu ajunge pe teritoriul lui „Argatu”. Acesta îl așteaptă la aeroport, îl înconjoară cu toată atenția de care era capabil, fuge înainte ca să ajungă la ghișeul de „Pașapoarte diplomatice” și să obțină ștampila de intrare înainte ca domnul director din minister să ajungă el însuși la ghișeu, cheamă șoferul (localnic) la intrarea principală, totul pe fugă, aferat, dornic să se achite devotat și profesionist de datorie. În vreo două rânduri vrea să-i ia valijoara de cabină colegului meu, care însă nu i-o dă.
-Ca să nu vă obosiți.
-Dar nu mă obosesc. Eu mereu mi-am dus servieta singur.
-Poate totuși sunteți obosit de pe drum.
-Nu, nu sunt obosit.
La urcarea în mașină, i-a ținut un braț în dreptul pragului de la portieră ca să nu se lovească la cap urcând, a verificat să nu i se prindă trenciul când se închide ușa, apoi a alergat repede pe partea opusă a mașinii ca să se urce în față, unde a stat tot drumul răsucit și cât mai incomod, ca să poată vorbi cu oaspetele de la București. Pe celălalt însoțitor al domnului director din minister nici nu l-a băgat în seamă.
Pe drumul de la aeroport până în capitală Argatu i-a făcut capul calendar amicului meu cu date și cifre despre tot ce le trecea prin fața ochilor. Suprafața împădurită a țării, suprafața arabilă, lungimea rețelei de autostrăzi, PIB-ul pe cap de locuitor, datoria externă, relațiile interne, relațiile externe, raporturile cu Rusia, China, Statele Unite, câte ambasade din UE se aflau în capitala also known as ”la Argatu” și câte și mai câte. Chiar dacă acest bombardament informațional din prima clipă reușise să-l cam obosească, pe colegul meu a început să-l contrarieze o formulă care intervenea în monologul lui Argatu aproape ca un tic verbal: „După cum știți”. Unii spun „ca atare”, „cutare nu știu ce”, „așa și mai departe”, „într-o formă sau alta”, „respectiv”. Argatu spunea „După cum știți”.
Acum noi toți știam că aceasta era o formulă folosită la greu în Ministerul de Externe de când lumea. Înainte de 1989 propozițiile începeau de obicei cu „După cum vă este cunoscut”, sau „După cum vă este îndeobște cunoscut”. Diplomatul român nu-ți spunea niciodată ceva nou el ție, ci doar îți reamintea ceva ce tu, ca destinatar al corespondenței lui, director, sau șef în general, deja știai. El doar chema respectuos referința din adâncul memoriei tale pentru a o încadra în contextul actual. Dar, după decembrie ’89, formula mai greoaie sau considerată mai comunistă, cu „îndeobște”, a fost înlăturată, în cadrul unui proces mai amplu de reformă al ministerului și modul de adresare a fost simplificat, a fost făcut mai direct, ca să fluidizeze relațiile dintre oameni. „După cum știți” a fost adoptat ca fiind mai nou, mai inovativ, mai proaspăt față de vechile convenții și s-a încetățenit neîntârziat, ca o expresie a noilor vremuri ce le alungau pe cele de tristă amintire.
Când mașina cu cei doi delegați români și cu diplomatul Ion Argatu s-a apropiat de capitală, acesta a intrat într-o stare aproape frenetică.
-După cum știți, aici este Stadionul Național… După cum știți, aici este Opera Națională… După cum știți, aici este Parcul numit după eroul național (cutare)… După cum știți, acesta este bulevardul central… După cum știți aici este clădirea Parlamentului… După cum știți aici este Palatul Prezidențial… După cum știți…
Însă amicul meu l-a întrerupt destul de abrupt.
-Domnule coleg, i-a spus el cam tăios, așa cum făcea de multe ori și în minister, eu sunt pentru prima dată în această țară și în acest oraș. Deci nu știu nimic despre ele, decât în măsura în care vrei dumneata să-mi spui. Nu are rost să-ncerci să-mi faci plăcere spunând întruna „După cum știți”, pentru că eu nu știu nimic. Spune-mi dumneata și o să știu. Uite, îți propun să începi propozițiile simplu și direct, „Aici e cutare clădire… Aici e cutare bulevard…”. Zău, nu e nevoie de mai mult de-atât. Hai să tratăm lucrurile normal, nu să presupunem ceea ce nu e cazul.
-Greșit din partea ta, i-am spus amicului meu când mi-a istorisit episodul din capitala lui „Argatu”. Dacă omul și-a construit o întreagă existență pe ideea că e nevoie să fie slugă, vii tu de la București și-i ceri să se abțină. Păi, el când să dea glas sentimentului de slugă dacă nici cu ocazia vizitei unei delegații din centrală nu poate s-o facă? La indivizi ca ăsta slugărnicia e un mod de viață implicit. Or, tu vii și-i ceri în mod explicit să-și asume o demnitate elementară, care lui îi e străină. Crezi că poți răsturna un mod de viață și un set întreg de valori doar cu o vizită de două zile? Tu i-ai făcut mai mult rău decât bine vrând să-l scoți din zona lui de confort.
Povestea prietenul meu că, după această replică a lui, Argatu a intrat într-o tăcere prelungită. Era clar că îl rănise și, fiind rănit, omul era debusolat. Nu știa cum să reacționeze, nu știa ce să pună în locul formulei binecunoscute. Colegul meu era convins că ar fi vrut să-i ofere detalii și despre alte clădiri publice pe lângă care treceau și care arătau monumental, dar se abținea ca să nu greșească. Și totuși, la un moment dat, când au ajuns într-o piață largă și au trecut prin fața unui palat administrativ, Argatu, în luptă cu sine însuși, a învins și a rostit eliberat:
-După cum bine știți, aici e Președinția Consiliului de Miniștri.
