Împărtăşirea Bucuriei

Motto: „Dumnezeu e zâmbetul/ care mă iartă când plâng.”

Desigur, titlul cel mai potrivit pentru volumul Iuliei Dragomir este cel ales de autoare: Zâmbetul lui Dumnezeu.¹ Toate textele se află sub privirea mângâietoare şi plină de bucurie a lui Dumnezeu. Nimic nu este forţat. Totul este „un duel de lumini”, cum ar spune un poet drag mie, Ştefan Baciu. Lexemul lumină este omniprezent în lirica Iuliei Dragomir. Interesant ni se pare că lumina trimite la toate „înfăţişările” lui Dumnezeu, inclusiv zâmbetul, bunătatea şi iubirea Lui: „Iubirea, iatac de lumină, e una.” (Verde, p. 23).

După aproape două sute de pagini de poezie la înalte cote, cititorul află cine se ascunde în … zâmbetul lui Dumnezeu. Ultima poezie din volum, Tu eşti aici, printr-o categorică afirmaţie, ne dezvăluie: „Tu ești aici, sufletul meu, zâmbetul Lui Dumnezeu,/ care se poartă liber/ în bătaia privirii trecute prin filtrul iubirii,/ în imaginile care apar/ când te apleci peste ecou./ Ne-am întâlnit și ne-am recunoscut./ Am renăscut în baia cuvintelor/ care își caută trupul,/ în baia vremii/ care ne poartă generoasă în marea întâlnire,/ aceea fără de început și fără de sfârșit,/ în care devenim îngeri, însoțindu-ne devenirea.” Identitatea cu zâmbetul lui Dumnezeu oferă libertate şi o viaţă trecută prin filtrul iubirii, datorită căreia ajunge „în marea întâlnire,/ aceea fără de început și fără de sfârșit”, veşnicia.

Iulia Dragomir se concentrează în creaţia sa pe dimensiuni fundamentale: zâmbet, lumină, iubire, credinţă. Ordinea şi frecvenţa aş spune că nu au importanţă. Este important că ele există şi sunt valorificate la maxim. Nici asocierea lor nu este întâmplătoare. Lectura poeziilor ne edifică, inclusiv prin titluri precum: Urcus, Rugă, Dar divin, Rugăciune, Respiraţie, Paradox, Spovedanie, Împărăţia lui Dumnezeu, Roadele Duhului Sfânt, Chipul muzical, inconfundabil al inimii, Viața de dincolo, Bunicului, tatălui, De Rusalii, Duhul Sfânt, Mărturisire etc.

În poeziile Iuliei Dragomir cuvântul mângâiere este întâlnit frecvent. Explicaţia este simplă, deoarece, „Doar iubirea-i mângâierea.” (Simplu, p. 19) şi „Dumnezeu în tine creşte” (p. 29), în legătură cu un alt concept fundamental: „căci numai în adevăr,/ înmuguresc flori de măr!”(p. 21). Iubirea este asociată ideii de poezie, de fapt, de frumuseţe: „Inima-i o poezie/ ce-o citești doar în iubire.” Interesant este că libertatea se află împreună cu aceasta: „Libertatea cea râvnită/ o găsești neprețuită/ când nimic nu te-nrobește./ Dumnezeu în tine crește.” (Libertate, p. 20). Totul este zâmbet „în perdea multicoloră”, peste tot este prezent, „mereu tăcut”, dar „Dăruindu-ne deplin/ Dragostea, raiul divin”, încât sentimentul de siguranţă, de încredere, este maxim: „Pun capul pe pieptul Său./ Mă iubeşte Dumnezeu” (Dar divin, p. 29).

Lumina, fericirea sunt prezente în versul „emoţia e vară”, asociată iubitului, bădiţa, care călătoreşte „în clipă/ Adunat într-o aripă,/ Prin poieni și pe poteci./ Ocrotit de Domnul treci.” Puterea dragostei îl ridică la rangul de sfinţenie: „Dragostea e un picior/ Ce te-nalță-n calendar,/ Către sensul capital.” Finalul poeziei Respiraţie este direct: „Măi, bădiță, tu cioplești,/ Drumu-n care vesel crești.” Mângâierea şi iubirea conlucrează: „Bade, vreau să-ți văd privirea,/ scânteierea, dăruirea/ ce ridică-n vreme pasul./ Mângâierea o dă ceasul/ care bate-n ritm rotat./ Dragostea ne-a căutat/ să pună în piept cinstirea./ Dragostea ne e menire.” (Rost, p. 18).

Acelaşi stil declarativ, direct are şi mărturisirea iubirii din poezia Rugă (p. 32): „În suflet, am o dragoste, motor,/ ce duce din aproape în aproape,/ curtarea cerului cu rugăciune./ Să nu uiți, Doamne, că din vale,/ de prin bălți, te-am căutat cu gânduri bune!/ Aici și acum e punctul de-ntâlnire/ cu inima, abis și rai nemărginit./ Cu pași de porumbel, am venit./ Du-mă, cum vrei și cum știi!/ Da, știu, iubirea n-are sfârșit!”

După o luptă „îndârjită”, certitudinea în puterea dumnezeiască este prezentă în versuri ca acelea din poezia Paradox: „Când nu am aer, mă scufund în îngereasca stare,/ În palma Lui, e dragostea cea mare”, şi pentru că „Eu doar atât știu: iubirea mi-e menirea” (Spovedanie, p. 35).

Recunoaşterea „asemănării” cu Dumnezeu şi, deci, a binefacerii „zâmbetului” Său se simt prezente în toată fiinţa poetică a autoarei. Este „harul cel suprem” prin care se asigură perenitatea omenească: „Din miazăzi, din apus, ce-am iubit tot iubesc./ Sunt templul ce-și contemplă harul coborât din sfinți./ Fără de darul cel suprem, scrâșnim din dinți./ Îmi pare c-am sărit din mine-n mine ca într-o cișmea./ Poți să mă bei. Se-nalță peste veacuri ruga mea.” (Sete, p. 36).

Împărtăşirea Bucuriei este o stare sufletească caracteristică poeziei Iuliei Dragomir, dar aceasta se asociază întru sinonimie cu iubirea, poezia şi credinţa: „Ce-o mai fi și ce-o veni,/ de la Domnul, le-oi primi,/ cu încredințarea vie/ că ce-mi dă e poezie” (Dragobete, p. 38). Mai mult, Iulia Dragomir are certitudinea că vorbeşte „doar cu El între cer şi pământ” (Rugăciune, p. 30) şi „Aici și acum, Dumnezeu vorbește!/ Hai! Respiră-mă! Viața începe cu Tine!” (Inspiraţie, p. 30).

O poezie semnificativă pentru arta lirică a Iuliei Dragomir este Urcuş – o artă poetică, clară, precisă, ca o incizie directă, pentru ca durerea să pară minoră: „Și eu iau viața în piept,/ cu privirea-n drumul drept,/ Urcă-n suflet, zâmbet larg,/ Ține-te c-un vis de catarg,/ Navigăm pe pleoapa, stea,/ Lumea, moară, e în fața ta./ Ne suntem unul altuia vară,/ Domnul pune dragostea, scară.” Ritmul, rima, metrica de influenţă populară transmite ideea de poezie jucăuşă, dar plină de miez. Uneori este prezent un dor de legende (Toamnei), tot cu gândul la divinitate: „te-am lăsat să joci în stei,/ ce ți-e drag, în cort să iei,/ căci ce este pe pământ,/ se naște din sfânt Cuvânt./ De e viața-n plan divin,/ Aerul miroase a crin.” (Oglindire)

Poezia Rugă (există în volum două poezii cu titlul Rugă) transmite o idee în concordanţă cu titlul volumului. „Micimea” omului, inclusiv a creatorului („ce-am putut e fără sare”), prezentă în rugăciuni, cu atotputernicia lui Dumnezeu, este exprimată în spiritul poeziei populare. Mulţumirea este transmisă precum un credincios obişnuit în orice perioadă a vieţii lui: „Doamne, slavă pentru toate!” Iulia Dragomir foloseşte limbajul poetic specific ei şi realizează/obţine o veritabilă rugăciune: „Doamne, leagă și dezleagă,/ Doamne, coase si descoase,/ Tu știi cum să ții întreagă,/ Inima-ntre stele, oase!/ Ce-am putut e fără sare/ Tu poți să ne duci pe cale./ În zadar îmi e cuvântul,/ Tu cunoști cum este gândul./ Fă din vale o cărare/ Spre a vieții sărbătoare!/ Dă-nsetatului licoarea/ Să îi soarbă sărutarea!/ Din atâtea porți curbate,/ Fă în ceruri nestemate!/ Doamne, slavă pentru toate!/ Dă-ne-n suflet sănătate,/ Să veghem și să iubim,/ În Tine, să tot trăim!”

Deşi avem tentaţia a cita şi alte multe poezii, care ne-au mers la suflet din volumul Iuliei Dragomir, ne oprim, invitând cititorii „a gusta din partea cea mai frumoasă a lumii/ care ni se dăruiește/ din bunăvoința luminii.” (Timpul poveştii, p. 184).

Cu bucurie, aşezăm volumul Zâmbetul lui Dumnezeu al Iuliei Dragomir pe rafturile cele mai de sus ale poeziei româneşti contemporane. Iulia Dragomir cultivă o poezie de calitate, care, şi numai prin acest volum, îi asigură intrarea pe poarta principală a poeziei noastre. Ne alăturăm urării ei: „La mulți ani cu zâmbet larg,/ să ai vânt bun la catarg,/ pentru gândul luminat,/ cel mai mare împărat.” (Urare, p. 26)