Daniel Cristea-EnacheÎn viața unui om, rutina joacă un rol important atât în activitățile personale, cât și în cele profesionale. Dacă ar fi să creionezi rutina zilnică și cea profesională, ce ai consemna și, mai ales, cum te simți când faci lucrurile respective? Ce îți place foarte mult și ce îți displace? (F.G.P.)
*
Îmi plac mult începuturile, tocmai fiindcă în ele nu s-a instalat încă setul de automatisme pe care-l presupune orice activitate profesională. Să încep o rubrică, o colaborare nouă, să demarez un proiect, să particip la debutul a ceva, să întâlnesc un om pentru prima oară, să descopăr o platformă și să-i văd caracteristicile. Apoi, în multe cazuri, apare la mine plictiseala, ca atunci când ești obligat să citești o poliloghie cu instrucțiuni (pe deasupra, scrise și cu literă măruntă) despre o jucărie nouă și strălucitoare cu care abia așteptai să te joci. A fi copil înseamnă a te plictisi repede și a aștepta cu nerăbdare noutăți minunate. A fi matur înseamnă, dimpotrivă, a înțelege că începuturile nu au valoare și însemnătate dacă nu sunt urmate de traiectorii cât mai lungi. Degeaba încep o rubrică nouă și mă bucur de noutatea ei, dacă o abandonez după două luni. Prin „începutul” acela nu începe de fapt nimic, fiindcă el nu este urmat de parcursul care să-i ofere însemnătate.
Din adolescență am înțeles că bucuria și, în unele cazuri, fericirea începuturilor mele se potențează prin întinderea și ritmicitatea activității pornite dintr-un punct biografic. Dacă am ales bine să încep ceva, orice, îndreptățirea alegerii mele s-a verificat anume prin linia lungă, cât mai lungă, a implicării mele acolo. Am, în această privință, unele fidelități înmărmuritoare: mă joc la un anumit joc de strategie pe computer de vreun sfert de secol (deși oricine s-ar fi plictisit de aceleași și aceleași scenarii virtuale) și țin cronică literară „din 1900 toamna”, cum se zice, fără să mă fi plictisit vreodată reluarea de peste 1 000 de ori a aceluiași lucru: citit o carte — scris o cronică. Dimpotrivă, m-am adâncit în cronica literară ca într-o voluptate: de câțiva ani, scriu uneori mai multe „episoade” de cronică despre o carte, iar pe cele de poezie le recitesc de două-trei ori. Rutina și-a pierdut eventualele ei atribute negative și a devenit pentru mine, încă din prima tinerețe, fermecătoare.
Mă impresionează exemplul lui Bach, cu viața lui atât de plină, de complicată și de dramatică, și care totuși a creat capodopere în serie printr-o muncă artistică în care inovația și rutina interferează și se asimilează reciproc. Sau felul în care-și pregătea cursurile G. Călinescu al nostru, surprins de tânărul Octavian Paler într-un tramvai bucureștean, în drum spre Facultate. Cel care, la catedră, „improviza” teatral, abia aruncându-și privirea câteodată pe o foiță unde-și mâzgălise niște cuvinte, se pregătea de fapt până în ultima clipă, citind pentru curs inclusiv în tramvai, unde l-a surprins studentul Paler.
Strălucirea lui Călinescu, în cursuri și în cărți, ca și a unui mare actor pe scenă, se bazează pe foarte multă muncă, pe care mulți dintre noi nu o văd, iar dacă o văd, nu o înțeleg. Se crede că e suficientă inspirația, scânteia ei, pentru ca totul să vină ușor și să decurgă de la sine. Eu am înțeles de foarte tânăr că, oricât de deștept m-aș fi crezut, trebuie să muncesc mult, metodic și sistematic ca să realizez orice. În Facultate mergeam la toate cursurile și seminarele, deși unele materii nu mă pasionau câtuși de puțin. Le respectam și învățam pentru ele încercând să le înțeleg structura, logica, specificul. Când eram corector, la 20 de ani, la Contemporanul, nu evitam paginile de revistă cu probleme, dimpotrivă, mă ambiționam să le corectez de ori câte ori ar fi trebuit pentru a fi în regulă. Complexitatea literară și dificultatea filologică nu mă sperie: de tânăr, m-am pasionat de ele și nu m-am lăsat până nu le-am soluționat, transformându-le din probleme complicate care pe unii îi îngrozesc literalmente, în elemente de experiență proprie. Le-am transformat în rutină.
Ca să explic mai plastic cum am reușit asta, voi apela la armele voastre, ale scriitorilor, pentru o dată, prin conturarea unui tablou existențial fără nicio legătură cu cititul, cu scrisul, cu studierea și cu predarea.
De mic visam să particip la un maraton și, vai!, nu aveam timpul pentru a mă antrena ritmic și consistent în acest sens. Cu ani în urmă, într-o călătorie prin țară, criticul Vasile Spiridon mă sfătuia să încep cu un cros; dar parcă pentru cros aveam timp să mă antrenez?…
Când ajunsesem să lucrez la Uniunea Scriitorilor și la România literară, după 2015, am început să merg pe jos de acasă la serviciu, distanța fiind cam de 7-8 kilometri (în funcție de traseu). La fel la întoarcere, seara. Oboseala intelectuală se împletea atunci cu cea fizică: dormeam ca un prunc, iar a doua zi repetam „rutina”: 7-8 kilometri pe jos, Uniune și România literară, 7-8 kilometri până acasă, somnic de bebe. Astfel, după un timp, „bebelușul” a devenit rezistent și perspectiva maratonului nu mai părea așa îndepărtată. Aveam o aplicație pe telefon și vedeam zilnic numărul de kilometri parcurși. Într-o zi de vineri, am simțit că a venit ceasul meu. Aveam curs la Facultate vinerea dimineață; după ce l-am ținut, mi-am pus adidașii din rucsac în picioare și am pornit de la Universitate nu spre casă, în cartierul Militari, ci în direcția opusă, spre cartierul Balta Albă, aflat la celălalt capăt al Bucureștiului.
Mare e Capitala noastră! Mergeam vitejește pe Bulevardul numit pe vremuri „Victoria Socialismului” și acumulam kilometri, dar asta e mai ușor de scris decât de făcut. După-amiaza, am ajuns la fosta noastră adresă, lângă Clinica de căței și pisici Ilioara, apoi la stația Ozana, aproape de blocul unde am locuit cu părinții mei adoptivi; în fine, cum aplicația îmi spunea că mai era ceva până la 42 de kilometri și 195 de metri, am ajuns pe înserat in a galaxy far, far way, la IKEA de la ieșirea din București. Pe la 10 seara, un critic literar cu visul maratonului și-l împlinea așa, de unul singur, ajungând eroic la linia de sosire imaginară suprapusă cu magazinul nordic. Soția, alertată, grijulie ca întotdeauna, a venit cu mașina să mă ia de acolo. Eram descompus de oboseală, de efortul fizic, iar un picior dădea semne că nu mai poate fi folosit cu aceeași determinare. Am venit acasă cu mașina „pe scut”, dar totodată „sub scut”, fiindcă reușisem.
Al doilea maraton bucureștean, tot așa, de unul singur, mi s-a părut mult mai simplu și aproape ușor. El nu era deloc nici mai simplu, nici mai ușor decât primul, însă experiența mea cu maratonul dinainte mă ajuta enorm. Ceea ce înainte mă preocupa, necunoscutul din fața mea, un lucru nemaifăcut de mine vreodată, o probă de o dificultate cu care nu mă confruntasem niciodată — era acum ceva cunoscut, asimilat, făcut de mine însumi. Era ceva ce făcusem și știam că pot face. Al doilea maraton a fost aproape burghez. Am ales alt traseu metropolitan și am venit apoi spre casă, din cartierul Militari, traversând orașul dinspre cartierul Titan. Când ajunsesem la stadionul Dinamo, a început o ploicică, dar era atât de plăcută maratonului meu urban… Jucau în nocturnă Dinamo cu Chindia, mare meci! Ajuns acasă, am văzut pe aplicație că mai trebuia să merg vreun kilometru ca să-mi iasă cei 42 195 kilometri; așa că am completat mergând pe bandă restul.
Pe cine mai sperie acum 42 195 km.? Nu pe mine. Mi-a fost greu? O, da, foarte greu, nespus de greu, prima oară. Apoi mi-am împlinit visul din copilărie încă o dată, ca să nu-i rămân dator băiețelului Dani ce-și dorise intens să fie și el maratonist.
Poate că și altora le va servi acest exemplu personal dintr-o cu totul altă sferă decât cea a criticii literare făcute în reviste și cărți sau a istoriei literaturii predate la Facultate. Munca unui artist, a unui critic, a unui profesor, deși diferite, sunt toate un maraton. Te pregătești ani întregi pentru visul de a fi scriitor, sau critic; și împlinirea lui nu este atingerea liniei de sosire, ci parcursul. Altfel spus, împlinirea noastră, dragă Flaviu, nu este că am ajuns la capătul cărții scrise de tine sau de noi, ci că am străbătut, metru cu metru, pas după pas, cei 42 195 de kilometri ai creației, o dată, și încă o dată, și încă o dată, cu aceeași neînduplecare magnifică a creatorului în fața tuturor obstacolelor și dificultăților din cale. Poate că toate cărțile noastre sunt slabe. Dar nimeni nu ne va putea contesta visul de a le fi scris, efortul de a le fi pus pe hârtie, munca de a fi ajuns la capătul lor, și nu metaforic ori retoric, ci pas după pas, filă după filă, frază după frază, cuvânt după cuvânt.
Q.E.D.
