Despre literatură și moarte

În singura mea carte de interviuri, Literatura ca povară (Iași, Ed. Junimea, 2022) spuneam că interviul este o formă relativ tânără în istoria jurnalismului și în cea literară, dar a devenit fulgerător aproape ubicuu, în zilele noastre fiind greu de imaginat vreun mediu jurnalistic – tipărit, audiovizual, digital sau multimedia – care să nu conțină tot felul de dialoguri și interviuri. În opinia mea, interviul este o modalitate sau o probă de măiestrie a intervievatorului de a obţine de la interlocutor sau intervievat cât mai mult din răspunsurile şi informațiile esenţiale şi care interesează cititorul, şi totodată, de a reuşi să te substitui atât personalităţii căreia i se ia interviul, cât şi lectorului. Un gen publicistic distinct şi chiar fascinant îl constituie cărţile de interviuri cu oameni de cultură, scriitori, filozofi, artişti plastici, regizori ş.a. Din punct de vedere filosofic, Arthur Schopenhauer susţinea că într-un interviu trebuie să punem întrebări într-o ordine diferită de cea cerută prin deducţia pe care e nevoie să o extragem din ele, amestecându-le în toate felurile, și atunci, intervievatul nu va şti unde vrem să ajungem şi nu va putea “să prevină atacurile”, şi mai departe, vom putea să folosim răspunsurile sale pentru a trage diverse concluzii, chiar opuse unele altora, pe care le vom utiliza după cum apare ocazia. Pentru cititori, interviurile literare au devenit porţi importante către literatură, de obicei fiind scurte şi uşor de citit, interviurile sunt accesibile în diverse mass-media populare şi mai mult, în special după apariţia Internetului, acestea rămân adesea disponibile în domeniul ori spaţiul public, ele oferind din partea autorului “informaţii de primă mână” despre opera sa ori opiniile literare, dar şi despre viaţa lui, istoria şi experienţele personale, punctele de vedere şi personalitatea acestuia şi pot contribui la statutul de celebritate al unui autor.

O lucrare foarte interesantă și valoroasă din genul interviului literar este Cartea de dinainte. Gabriela Botici în dialog cu Liviu Ioan Stoiciu, având subtitlul „cu pagini de jurnal și poeme inedite, texte de frontieră; restituiri”, apărută în 2026 la Editura Limes și având un text-însoțitor pe coperta a patra aparținând poetului echinoxist Mircea Petean. Masiva carte (550 de pagini) reprezentând fructul lungilor conversații între doi poeți contemporani din generații diferite este foarte complexă, acoperind o mare diversitate de întrebări, unele esențiale, dar și de texte literare, de la poezii și poeme, proză scurtă sau povestiri, un miniroman epistolar, confesiuni și numeroase pagini de jurnal, aparținând poetului și scriitorului Liviu Ioan Stoiciu, pentru el jurnalul, de exemplu, fiind un „memorator” intim, pe care nu-l scrie pentru a fi redat public, reținând în paginile lui ce i se întâmplă zi-noapte, fără vreo pretenție literară (de stil). Paleta întrebărilor adresate de poeta Gabriela Botici este vastă acoperind domenii de mare și larg interes, cum ar fi: credința, Dumnezeu, sufletul omului, moartea, arta, literatura și poezia, în general, copilăria, anii de formare intelectuală și de devenire literară ai poetului Stoiciu, Revoluția din 1989, starea literaturii române post-1989, dar și transcendența, iubirea, suferința, speranța și căutarea sacrului, care sunt teme universale care îmbogățesc expresia umană, deschizând căi de explorare interioară și exterioară, după cum spune chiar autorul volumelor Inima de raze și Poemele aristocrate. De exemplu, despre literatura română pre și post-1989, Liviu Ioan Stoiciu susține că aceasta a avut parte de o ideologizare realist-socialistă după model sovietic de rău-augur, „proletcultistă” (cu mulți scriitori arestați din motive politice), din care istoriile literare nu au prea avut ce să rețină. După anul 1965 s-a mai „democratizat” lumea literară, inclusiv cenzura făcuse un pas în spate, subliniază Stoiciu, dar după impunerea nefastelor „Teze din iulie 1971”, de tip maoist (ale „revoluției tragice culturale din China”), în care „competența și estetica urmau să fie înlocuite de ideologie și profesioniștii din anumite domenii urmau să fie înlocuiți de agitatori (iar cultura urma din nou să devină un instrument al propagandei politico-ideologic)” s-a produs o ruptură în lumea scriitoricească – o parte dintre scriitori slujea în scris indirect comunismul, altă parte încerca să scrie în legea ei, respectând criteriul estetic (indiferentă la ideologia oficială dominantă de la un moment dat; era un gen de opoziție). Cum până în 1989 erau cititori cu zecile de mii ai unei cărți originale de literatură și critica literară era credibilă, s-au impus atunci scriitori de valoare, „canonici”, cu care se mândresc azi istoriile literare. După Revoluție, în primii zece ani s-au mai revizuit operele (scriitorii compromiși de comunism, cu funcții, s-au mai dat la fund, aparent numai). Altfel, scriitorii, membri ai Uniunii Scriitorilor, și-au continuat activitatea fără să considere Revoluția o piatră de hotar. Dar, astăzi, în numele „economiei de piață descentralizate”, Stoiciu spune că nu mai există centru de difuzare (nici la reviste și ziare, nici la cărți), nici achiziții pentru cărți decât la biblioteci publice importante (achiziții făcute selectiv, după interese; e și aici “o corupție incredibilă, vezi pe rafturi cărți noi ale unor necunoscuți fără valoare literară, care au avut relații”), iar librăriile, câte mai sunt, nu primesc la vânzare carte de poezie. Citești o carte de poezie numai dacă autorul are bunăvoința să ți-o trimită, amical (noile generații nu schimbă cărți noi cu vechile generații, nici la nivel de poet – critic, se tem de o eventuală judecată critică, probabil), subliniază autorul volumelor Craterul Platon și Nous, doar la târgurile de cărți mai vezi la standul editurilor o carte de poezie – pe care n-o cumpără decât autorul. Azi, autorii își cumpără tirajul cărții, să aibă pe ce să împartă câte un autograf la cunoștințe, prieteni, rude, la câte un critic sau poet (editorii din asta trăiesc), precizează Stoiciu.

Poeta și intervievatoarea Gabriela Botici trece cvasi-abrupt la o temă gravă: moartea, mai ales că nimeni nu a scăpat vreodată de ea, după părerea autoarei, nimeni nu vrea să moară, chiar și cei care doresc să ajungă în Rai, nu ar vrea să moară pentru a ajunge acolo. Instinctul de conservare și credința, de cele mai multe ori, vor împiedica omul să-și ia viața, chiar dacă un urlet sfâșietor îl îndeamnă să rupă contractul cu viața actuală. Răspunsul lui Liviu Ioan Stoiciu este că am supradezvoltat sentimentul zădărniciei, că oricum se alege praful de tot, „că totul este supus pieririi, că toate sunt deşarte şi trecătoare, că totul n-are absolut nicio valoare şi nicio consistență”. De asemenea, pentru cei încolțiți, nedreptățiți de viață, suferinzi grav, moartea e o portiță de scăprare, singura care te eliberează cu adevărat de toate grijile, durerile și necazurile; moartea trupului, pe de altă parte, poate fi întârziată, și sufletul să-ți moară înainte, afirmă autorul cărții Ajuns din urmă. Moartea e subînțeleasă, este un „etern sfârșit”, niciun organism viu nu e nemuritor, de ce s-o acceptăm, se interoghează filosofic Stoiciu, care îl citează și pe Emil Cioran care spunea că adevărat sinucidere nu e legată de eșec, ci de senzația că nu există nicio soluție în niciun fel de lume, viața ne este dată ca să murim, dar să ne doară faptul că într-o astfel de viață trebuie să știm, în fiecare clipă că vom muri.

Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu încearcă să se țină pe o linie de plutire, tras în jos de îndărătniciile sale naturale, la masa de scris el fiind prea sincer, punându-și „sufletul pe tavă”; revanșându-se astfel față de el însuși scriind, nereușind să afle dacă are vreun sens viața lui. El preferă singurătatea dusă la extrem, „încruntată”, adevărul fiind că nu-l mai mulțumește nimic la persoana sa, considerându-se anacronic, trăind într-o lume care îi e mai degrabă străină. Stoiciu susține că nu se consideră un „om normal”, dar sigur, soția lui Doina Popa îi mai îndulcește singurătatea (“ea are singurătatea ei de prozatoare, nu se compară; Doina e un om normal, inversul meu, gândește numai pozitiv, cântă ziua de una singură, ceea ce mă liniștește de fiecare dată nesperat, împăcat că ea se simte bine; ea se bucură la petrecerile de familie sau la manifestări literare publice; are un ritm al ei echilibrat de invidiat”, subliniază Liviu Ioan Stoiciu).

Trecând la tema creației literare, dar și a posterității acesteia, cel care a scris cărțile Poemul-animal și Efecte 2.0 este tot mai convins că nu ar avea viitor literar (sau posteritate, păgubos; o dată cu venirea tinerilor de azi din literatura română la putere), că după moarte va conta doar ca o curiozitate a naturii literare de la noi (eventual și fiindcă a primit atâtea premii literare și este pe o listă a scriitorilor „canonici”, și că nu are posteritate), de care nu-și vor mai aminti decât vreun doctorand la Litere sau vreun istoric literar, dacă vor avea un interes să îl recitească, Stoiciu acceptându-și această condiție.

Până la urmă convorbirile dintre cei doi poeți și scriitori devin nu doar mărturii literare prețioase, ci și un pravăț sau un ghid pentru cei care pornesc la drumul creației artistice sau literare. Fiecare cuvânt, fiecare ezitare sau revelație păstrată aici va rămâne un far din Alexandria pentru cei care caută sens și vocație, arătând că poezia autentică nu se pierde, ci se transmite, “ca un ecou al eternității, din inimă în inimă, din epocă în epocă”. Concluzia acestei consistente și complexe cărți este dată chiar de Gabriela Botici, toate răspunsurile din convorbirile cu scriitorul de mare valoare Liviu Ioan Stoiciu, prin diversitatea și profunzimea lor, constituie un veritabil document de istorie literară, un material care, cu siguranță, ar putea servi unui viitor cercetător drept oglindă a frământărilor, curiozităților și reflecțiilor unei epoci preocupate de creație și înțelegere profundă a lumii. Dovadă de măiestrie în a obține răspunsuri grave și profunde, dar și informații esențiale, din trecut și de actualitate, nu numai literară, tsunami-ul de întrebări realizat de Gabriela Botici din Cartea de dinainte, nu este doar un simplu proces de renașterea operei și ideilor unui scriitor însemnat și influent, ci, mai ales, o punere în dialog, o comuniune între generații, orientare, ideologii sau direcția spre un viitor care ar avea un sens.