Peștii de cenușă

Kenji se mai uită o dată la apele tăcute, mult prea tăcute, ale râului Motoyasu. Orașul nu mai ardea, dar inimile oamenilor ce supraviețuiseră bombei americanilor, da. Chiar dacă trecuse un an de la explozie, tot i se mai părea unuia sau altuia că apa râului este roșie de sânge. Kenji este medic și știe că durerea asta imensă va naște mai departe noi boli. El scăpase pentru că lucra în acea zi într-un laborator fără ferestre, de la periferia Hiroshimei. Hai, sânge nu, dar cenușă… Oare de unde veneau aceste mase amorfe de cenușă, că doar nu mai ardea nimic de atâtea luni? Copiii ziceau că seamănă cu niște pești, ba chiar se străduiau să-i prindă cu undițele. Mamele lor îi izgoneau însă de pe malul râului, țipând speriate, zicând că e ceva necurat, diavolesc, cu acești pești de cenușă ce nu încetau să murdărească apa, chiar dacă de acum, încet-încet, orașul ar fi trebuit să revină la viață, sau cel puțin asta era dorința locuitorilor săi.

– Ce notezi acolo? – îl întrebă Aiko.

– Nu par rămășițe. Par surplus. Unii înoată contra curentului.

– Eu vin aici în fiecare zi în speranța că mi-aș putea găsi copilul. Băieții ăia cu arsuri au mai apucat să spună că se juca aici ultima dată când l-au văzut. Dar tu?

– Fiecare om cu tragedia sa, Aiko. Eu nu vreau să-ți vorbesc despre mine. Nici de ce vin aici, nici ce caut.

– Dar te interesează râul ăsta, apele lui, peștii de cenușă…

– Poate că da.

– Atunci te pot ajuta! O femeie simte altfel! Uite, îți pot spune că apa e mai grea, că peștii de cenușă apar mai des în zilele când oamenii acceptă moartea, nu când se luptă cu ea.

– Lucrezi la spital? Nu te-am văzut…

– Nu, eu sunt profesoară de caligrafie, sora mea, ea e asistentă.

– Profesoară de caligrafie? Și cu ce seamănă peștii ăștia? De ce ai vocea așa de plată? De ce nu văd nicio emoție în ochii tăi?

– Pentru mine formele astea din scrum sunt ca literele unui text, uite chiar și acum văd ce vor să scrie. Spun că sunt resturile unor oameni care nu au murit așa cum trebuie, unor indivizi care nu au fost victimele unor greșeli personale, ci ale unei erori de construcție a lumii, nu sunt suflete, nu sunt fantome, sunt reziduuri ale unei creații care a funcționat doar până într-un punct.

Kenji mai avea puțin și fluiera ușor printre buze.

– Stai! Discursul ăsta a fost pregătit, ce vrei de la mine?

– Apa nu îi respinge, îi recunoaște.

– Ce vrei de la mine?!

Femeia tăcu câteva secunde, apoi vorbi cu aceeași voce joasă și egală:

– Știu și eu că domnul Nakamura, de la primărie, a spus că dacă într-o săptămână voi, ăștia deștepți, atâția câți ați mai rămas, nu vă dați seama ce e cu cenușa asta, el pur și simplu va seca râul. Asta pentru că orașul trebuie să trăiască mai departe!

– Da, și?

– Ei bine, eu nu vreau ca băiatul meu să moară a doua oară. Eu știu că e undeva pe acolo, printre valurile alea mici, unul din peștii de cenușă ce nu au nicio vină că s-au născut așa cum s-au născut. Vreau să existe măcar așa, să vin seara să-l caut, să mă mai uit puțin la el. Fă un raport în care să spui că apele râului Motoyasu sunt relativ curate, nu prezintă pericol pentru sănătatea populației. Că nu trebuie nici aruncat var, nici deviată albia.