Gabriel GafițaAsistam odată la o discuție pe un post de televiziune american de mare audiență, între un gigant al emisiunilor de chat, cineva de statura – să spunem – a lui David Letterman sau Jay Leno și invitata lui, o vedetă a muzicii americane, cineva de statura – să spunem – a Rihannei. Dar nu neapărat ea însăși. Nu insist asupra identității celor doi fiindcă nu sunt sigur asupra ei și, în definitiv, nici nu e foarte important. Mai mult contează cele ce s-au spus acolo și care se încadrează perfect în curentul de opinie către care vor să ne îndrepte gândirea woke și neo-marxismul care nu mai vine de la răsărit, ci acum de la apus, dar la fel de categoric.
După diverse teme legate de cariera artistică a doamnei, dialogul celor doi a ajuns inevitabil și la problemele vieții de familie. Cred că interpreta nu avea propriu-zis un soț, ci un partener de viață, care însă nu era tatăl fiicei ei, în vârstă de cinci ani pe atunci. Cântăreața spunea că ea se implică tot timpul și cu mare dăruire în educația copilei, dar că întâmpină dificultăți nebănuite în găsirea unor basme sau povești pe care să i le poată citi micuței. În vremurile noastre, scriitorii nu mai scriau basme, se plângea ea disperată. Iar basmele scrise mai demult de frații ăia doi erau îngrozitoare, nu i le putea citi copilului.
-Dă-mi un exemplu de basm pe care nu i-l poți citi fetiței, i-a cerut gazda emisiunii.
-Uite, de exemplu „Frumoasa din pădurea adormită”, a răspuns vedeta, care probabil venise pregătită pentru o întrebare de acest fel.
-Și ce nu e OK în „Frumoasa din pădurea adormită”? a întrebat marele ziarist.
-Păi, nu e OK faptul că prințul o sărută pe frumoasă în timp ce ea e adormită. Adică o sărută fără să-i ceară permisiunea.
-Bine, dar nu putea să-i ceară permisiunea pentru că ea era într-o stare de comă, cum ar veni, a explicat gazda emisiunii. Și nu i-ar fi putut acorda permisiunea s-o sărute, chiar dacă el ar fi întrebat-o.
-OK, dar atunci el trebuia să ceară consimțământul unei persoane din familie ca s-o sărute pe prințesă.
-Și dacă nu era nimeni din familie prin preajmă care să-i dea voie s-o sărute? a întrebat moderatorul emisiunii. În definitiv, cu sărutul lui, el a adus-o înapoi la viață, a scos-o din starea de comă în care se afla, iar frumoasa s-a îndrăgostit de el când l-a văzut, s-au căsătorit și au trăit împreună până la adânci bătrâneți. Ce e rău în toată istoria asta?
-E rău faptul că a sărutat-o fără consimțământul ei. Punct. Iar un sărut răpit în asemenea condiții echivalează cu un viol. Da, cu un viol. Să nu ne ascundem după cuvinte, a rostit vedeta din ce în ce mai vehementă.
-Ei, acum de la un sărut nevinovat până la un viol e totuși cale lungă, a încercat moderatorul s-o calmeze mai cordial.
-Nu, i-a tăiat vedeta vorba furioasă, un viol e un viol. Nu e neapărat nevoie de penetrare. Un act fizic comis asupra părții vătămate este o impunere prin forță a voinței unui bărbat, care se simte mai puternic decât o femeie. Mai ales asupra unei femei care doarme și care nu poate spune: No is no, sau Enough is enough. Dar mă miră faptul că tocmai tu aperi dreptul bărbaților de a viola femei aflate într-o stare de vulnerabilitate.
Marele comentator de televiziune a dat imediat înapoi, s-a scuzat că nu a vrut niciun moment să justifice violul ca act de impunere a voinței unui bărbat asupra unei femei, că nu și-a dat seama câtă preocupare îi putuse crea vedetei o poveste arhicunoscută ca „Frumoasa din pădurea adormită”, cu care crescuseră generații după generații de copii și a întrebat-o dacă voia să mai adauge ceva la finalul emisiunii. De fapt, după direcția în care o apucase emisiunea nici nu mai aveau ce discuta, atmosfera binevoitoare din studio se deteriorase, și cel mai bine era să-i pună capăt.
-Da, a continuat cântăreața pe aceeași notă vehementă, asemenea povești ca „Frumoasa din pădurea adormită” ar trebui să fie interzise și scoase din toate bibliotecile și librăriile din lume. Din partea mea, pot fi și arse, nu ar fi nicio pierdere pentru omenire. Iar frații ăia nemți care le-au scris, niște fasciști, ar trebui să fie cancelled pe vecie, să fie excluși din cultură, să fie dați uitării ca să nu mai otrăvească dezvoltarea și gândurile copiilor de azi cu ideile lor naziste.
*
(Ascultam recent o emisiune culturală pe un program național de televiziune, în care patru invitați dezbăteau, struniți de o moderatoare tânără, ce scriitori români ar mai trebui incluși în manualele școlare, având în vedere că, la liceu, nu mai erau prevăzute decât două ore de literatură pe săptămână. O doamnă profesoară de vârstă medie de la un liceu prestigios din București era extrem de pornită împotriva lui Sadoveanu. Spunea că era timpul să nu mai fie persecutate generațiile de elevi cu opera și persoana acestui scriitor, care oricum era depășit de vremuri, atât prin biografia sa plină de concesii grave făcute regimului comunist, cât și prin substanța romanelor sale străine de trend-ul actual.
-Să luăm Baltagul, spunea doamna profesoară. Se pretinde că este una dintre operele fundamentale scrise de Sadoveanu. Dar să vedem ce mesaj ne transmite azi acest roman. Că trebuie să luăm dreptatea în propriile mâini? Că dreptatea se face cu toporul? Și că societatea consideră normale aceste situații?
Degeaba a încercat un alt interlocutor, profesor universitar, să avertizeze asupra riscurilor instaurării unei noi cenzuri, la fel de dogmatică precum cea din perioada comunistă, doamna profesoară de liceu era de neînduplecat. Diferența dintre ea și Rihanna, dincolo de aspectul exterior, era că pe Rihanna o puteai reduce la tăcere cu un clic dat pe telecomandă, în schimb pe doamna profesoară n-aveai cum o scoate de la clasă, ci îi livrai serii după serii de elevi pentru ca, în cele două ore de limba și literatura română pe săptămână, să le șteargă de pe creier până și palidele urme de identitate românească pe care aceștia le-ar mai fi putut avea.)
