Bogdan-Alexandru HagiuÎn definitiv nu era așa de greu să facă schimb. Măcar după moarte să-l respecte lumea. Acum e momentul să accepte eutanasierea. Acum, că într-o groapă comună fusese identificat scheletul lui Caelus Marvano, erou de război. La mormântul său se vor aduce coroane de flori la sărbătorile naționale, copiii vor recita poezii, nepoții eroului vor organiza slujbe religioase, era suficient ca pe crucea sa să scrie Caelus Marvano. Cu litere gotice, crini, arborele vieții, felinare de fier forjat, marmură albastră, tot ce trebuie. Oamenii săi vor avea grijă ca osemintele lui Marvano să se piardă, sau în cel mai bun caz să fie duse în altă parte. Iar de el, Luciano Tervelio, cămătar și cap al mafiei, ziarele vor scrie că i s-a îndeplinit ultima dorință, a fost incinerat iar cenușa i-a fost răspândită deasupra orașului. Dar de fapt trupul său își va găsi odihna veșnică sub crucea pe care va scrie Caelus Marvano. Asta ca să râdă mai departe când fanfara militară va cânta în cinstea sa, fraierii neștiind că fapt îi cântă celui dat în urmărire generală de atâtea ori. Gândurile îi fură curmate de durerea ascuțită resimțită brusc în stomac. Era plin de metastaze, amânase prea mult momentul. Dacă nu se găsea scheletul lui Marvano, băieții erau pregătiți să-i substituie cadavrul celui aparținând unui profesor din provincie, care murise de curând și plângeau foștii elevi de se rupeau. Dar așa… Luciano nu fusese niciodată nici iubit, nici respectat. Doar temut. Așa îi spusese tatăl său încă din prima zi de școală: „Fii atent! Tu să nu lovești pe nimeni, dar dacă cineva îți dă un pumn, tu să-i dai în schimb doi!” Și el așa făcuse. Și încă îi plăcuse atât de tare să vadă fețișoarele de copii brăzdate de lacrimi și glasurile subțirele care-l implorau să-i lase-n pace, „că nu mai fac niciodată”, încât nu după mult timp lovea orice copil îi apărea în cale. Cu sau fără motiv, de multe ori era suficient să fie gras sau să fie îmbrăcat sărăcăcios. D-apăi dacă era mai mic ca el! Prea suna bine să-i zică „șefule”, să aibă autoritate!
Ascultă acum foșnetul vântului prin salcâmi, curios de proeminent cu toate straturile de lemn, metal, pământ, beton și marmură. Deasupra, în lumea celor vii și zbuciumați, tocmai se certaseră doi cerșetori. Dacă ar mai putea trăi o dată… Ei bine, ce ar face? Societatea ajunsese în așa hal încât oricum nu se găseau soluții. Dar ce se întâmplă?! Pereții sicriului crapă, fisurile se întind de parcă nu ar fi lemn, ci gheață călcată de bocanci grei. Așchiile de lemn scot țipete, vor să-i spună ceva, dar ce?
– Chiar așa, Luciano, este Marvik! Eu i-am spus să verifice mormântul ăsta la doisprezece luni după ce te-a primit. Dacă găsește alt nume decât cel scris pe piatră, Marvik consideră că mormântul e nelocuit. Și te alungă de aici. Vei hoinări Luciano, vei fi obligat să te duci în toate locurile unde ai făcut rău în mizerabila ta viață.
– Gaetano! Unde ești, ai murit și tu?
– Da, ieri m-au îngropat, dar am avut timp cât mai eram în viață să-l chem pe demon, să-i spun ce ai făcut. Chiar acum șterge numele de pe cruce. Simți pulberea de piatră cum îți umple gâtul? Simți cum te apucă de mână și te duce la vamă? Mâna lui e aspră, Luciano, te zdrelește!
Luciano Tervelio se simte smuls din sicriu și târât în noapte. Aude șuier de obuze, simte miros de sânge și noroi, dar el nu a fost niciodată la război. Doar Caelus Marvano, dar lui i-a fost șters numele, nu a mai rămas decât praf sec de piatră! Ajunge într-o cameră atât de luminoasă încât îl ustură ochii. Pe o masă de piatră șade proriul său cap. Îl privește cu expresia pe care o avea Luciano când anunța dobânzile și data scadențelor. De peretele din stânga se desprinde mâna sa dreaptă, cu tatuajul făcut în pușcărie. Îl prinde de glezna piciorului stâng, cu care își lovea fulgerător colegii de școală la vintre. Vrea să înjure, dar nu are gură. Are doar capul de pe masă, care îi spune:
