Gabriel GafițaÎmi povestea un coleg, fost ambasador într-o republică post-sovietică din Asia Centrală, că, într-o anumită fază a mandatului său în capitala țării respective, a rămas absolut singur la post, fără niciun alt angajat român care să-l ajute. Cum a fost posibil așa ceva? Foarte simplu: din cauza dezinteresului manifestat la nivel de minister față de zona respectivă. Posturile se scot la concurs, dar ele nu se ocupă, și anume din lipsă de interesați. Lumea caută în general Bruxelles, Paris, Roma sau Washington, nu Almaty, Bishkek, Ashabat, Tashkent. Deci aceste ultime posturi rămân neocupate. În același timp, cei aflați deja la post își încheie și ei misiunea după patru-cinci ani și, deci, trebuie să se întoarcă. În privința înlocuirii lor apar dificultățile, căci în Ministerul Afacerilor Externe totul e dominat de preferințe, nu de nevoia ministerului de a-și completa toate locurile din exterior. Și nici nu există o schemă echitabilă de rotație, ca în alte ministere de externe: un post în Europa este urmat de un post în Asia, apoi un post în America de Nord și un post în Africa, după care iar un post în Europa și unul în America Latină, astfel încât ministerul să aibă toate pozițiile ocupate peste tot în lume și să nu ajungă în situații precum cea care urmează. Dar, dacă s-ar aplica schema de rotație descrisă anterior, ce ar mai face angajații care nu pot accepta posturi decât la Bruxelles, Paris, Roma sau Washington? Alte posturi nu-i interesează. Nu pentru acest gen de posturi au venit ei în Ministerul de Externe.
Dar să revenim la ambasadorul nostru. Fiind singur la post în capitala central-asiatică, el acoperea toate funcțiile din ambasadă: era ambasador, dar îndeplinea și alte îndatoriri, era diplomat politic, atașat de presă, consul, consilier economic, secretară, contabilă, șofer, administrator și chiar mecanic, dacă se strica ceva mai simplu. Într-o dimineață, așa cum făcea în fiecare zi, îmbrăcat în pantaloni de trening, adidași, un T-shirt și o șapcă, mătura frunzele uscate cu o mătură la intrarea în ambasadă. Pe acest fond de activitate administrativă, se oprește un cetățean local și-l întreabă când l-ar putea vedea pe ambasadorul României, fiindcă avea ceva de discutat cu el. Colegul meu a hotărât să nu-i spună că el era ambasadorul României și să-l întrebe care era problema. I-a spus că ambasada încă nu-și începuse activitatea și l-a rugat să revină după ora 9:00, când urma să ajungă și ambasadorul.
A terminat deci de măturat, a aruncat și două găleți de apă pe trotuar și s-a dus la etajul doi al clădirii ambasadei, unde era locuința lui. A făcut un duș, s-a îmbrăcat într-un costum sobru, cămașă și cravată, și-a pieptănat părul vâlvoi de la activitatea dinainte și, la ora 9:00 fără cinci, a coborât la parter, unde erau birourile. Pe la ora 9:15 a sunat la ușa ambasadei. Era cetățeanul care voise mai înainte să discute cu ambasadorul României.
L-a invitat în biroul lui, s-au așezat pe două fotolii față în față, pregătise tot el ceva mai devreme cafelele pentru acea ocazie și i-a spus cetățeanului că e gata să-l asculte. Colegul meu nu mi-a dezvăluit care era natura problemei pe care voia s-o discute respectivul, dar nici n-avea importanță. Omul voia să discute o problemă de interes pentru el și a considerat necesar ca interlocutorul lui să fie ambasadorul României. Ceea ce i s-a părut ciudat colegului meu a fost că vizitatorul său nu părea să-și dea seama că ambasadorul României, aflat în fața lui, era același individ cu cel care mătura trotuarul din fața ambasadei în urmă cu puțină vreme. Văzându-l în costum, cu cămașă și cravată, recunoștea în el autoritatea unui stat străin. În trening, T-shirt și adidași nici nu-l observase. Ca și cum n-ar fi existat. ”Ce simplu e”, spunea colegul meu, ”să poți apărea și dispărea în funcție de situație.” Ca și cum anumite haine te făceau vizibil, iar altele invizibil.
