Micul Prinț, o lectură mereu actuală

Ce mai poate spune o lectură precum Micul Prinț unui cititor din secolul XXI? Oare o carte bună se poate „învechi”, așa cum se discută adesea, azi, când se afirmă că tinerii nu mai pot înțelege și gusta o literatură devenită perimată? Credem că nu, pentru că valorile sunt întotdeauna perene; chiar dacă societatea sau mentalitățile se schimbă, anumite comportamente sau tipuri psihologice rămân aceleași. Ce este mereu actual în povestea din Micul Prinț?

În primul rând, tipologiile. Unele personaje par exponenții unor „patimi” extrase direct din Filocalie: regele reprezintă dorinţa de stăpânire sau slava deșartă, vanitosul, pe cel stăpânit de mândrie, beţivul, pe cel măcinat de patima beţiei, omul de afaceri este cel care trăieşte pentru a acumula, suferind de patima dorinţei de înavuțire, geograful este un portret al funcţionarului mărunt care îşi îndeplineşte munca de fiecare zi cu acribie, lampagiul este cel care, asemenea personajului de dinainte, munceşte fără preget, înfăptuind însă o muncă fără sens, repetitivă, şi face totul pentru că aşa este ordinul, fără să reflecteze la ceea ce face.

Îndărătul acestor tipuri umane, mereu actuale, se ghicește parcă surâsul indulgent, uşor amuzat al autorului, ironia sa fină. Povestirea despre descoperirea asteroidului B612, locul de origine al Micului Prinţ, pune în lumină jocul între aparență și esență. Asteroidul fusese zărit prin telescop de către un astronom turc care își prezentase descoperirea în faţa unui auditoriu select, la Congresul Astronomilor, însă nimeni nu-l crezuse, pentru că era îmbrăcat în costum tradiţional turc. Când, la următoarea întrunire, el apare îmbrăcat elegant, în frac, ca un european, întreaga adunare îl aplaudă, recunoscându-i descoperirea. A vedea dincolo de învelişul lucrurilor, a vedea esenţa, a pătrunde în universul inefabil al sufletului uman nu este dat oricui. Oamenii mari însă nu sunt capabili de asta, sugerează autorul, pentru că privirea lor se opreşte la exterior şi pentru că ei nu au ochi pentru cele ale sufletului. O altă neputință a lor este aceea că sunt tentaţi să judece, să înghesuie în categorii, cel mai adesea negative, oameni, comportamente cu care nu sunt familiarizaţi.

Comentariul autorului nu lasă nicio îndoială în privinţa dihotomiei pe care o stabilise încă de la începutul cărţii: cei mari sunt cei care trăiesc ,,în trup”, ei sunt preocupaţi numai de cifre, de tot ce are existenţă fizică. De pildă, spune autorul: „Dacă le vorbeşti despre un nou prieten, ei nu o să te întrebe niciodată: «Cum sună vocea lui? Ce jocuri preferă? Colecţionează fluturi?», ci «Ce vârstă are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl lui?». Dacă le vorbeşti celor mari despre o casă frumoasă, cu flori la ferestre şi porumbei pe acoperiş, ei nu vor înţelege decât dacă le spui că ea costă «o sută de mii de franci». Atunci vor exclama: «Ce frumos!»”. Pentru „oamenii mari” realitatea înseamnă „materialul”, „concretul” , „cifrele”. Copiii, adică cei „curaţi cu inima”, sunt cei care au păstrat în ei inocența originară.

În Introduction à l’essence de la mythologie (Payot, 2001), Jung si Kerennyi, vorbesc despre existenţa unui „mitologem”, un arhetip al copilului, ale cărui trăsături ar fi: originea celestă, dar în același timp destinul de orfan (p. 79). Micul Prinţ este o ipostază a acestui copil universal, pentru că vine de pe o planetă îndepărtată, din Cer (nivel simbolic: transcendentul) și tot simbolic, el „coboară” pe pământ, în imanent. Între originea celestă și lumea fizică în care va trăi pentru un timp există o linie de demarcaţie clară. El va rămâne exponentul acelei purități originare, cu care oamenii vin pe pământ, la naștere, dar care, în contact cu realitatea concretă, se acoperă de zgura vieții. Fiecare om mare poartă în el „copilul” originar și, dacă e să dăm crezare psihologilor, în această imagine arhetipală, bine ascunsă în noi, se adună, ca într-un creuzet, experiențe, emoții, sentimente, pe care le purtăm cu noi întreaga viață.

Acest „copil” interior învață din toate experiențele vieții, parcurgând drumul de la ne-cunoaştere la cunoaştere, el înaintează astfel dinspre copilărie spre vârsta adultă. Fiecare experienţă are ca scop luarea în posesie a lumii şi implicit a sinelui. Tot ce trăieşte devine pentru el material de viaţă, de aceea raportarea la ceilalţi este esenţială. Fiecare pornim în călătoria vieţii puri şi neştiutori, asemenea Miculul Prinţ, dar cu fiecare experiență, mai aflam câte ceva despre noi înşine, despre ceilalţi, sau despre viaţa în sine. De aceea „întâlnirile” pe care le are Micul Prinț îi vor modela scenariul vieții. Fiecare dintre ele ascunde o lecție pe care trebuie să și-o însușească. Cu fiecare dintre ele mai află un adevăr.

După cele pe care le-a avut de-a lungul celor șase planete, „întâlnirile” de pe Pământ marchează etapele unui alt drum interior. Dacă prin primele luase cunoştinţă de patimile ce pot invada, asemenea baobabilor, sufletul uman, cele de pe pământ îl fac să-şi re-gândească existenţa, să înţeleagă mai mult din complexitatea vieţii; ele sunt mai degrabă reprezentări ale lumii copilăriei, dominate de figura vulpii, cea care îl învaţă lecţia prieteniei. Prima dintre ele este cea cu șarpele care, ca şi în Biblie, este aducător de moarte, rece. Micul Prinţ remarcă faptul că, deși e un animal mic, subţire ca un deget, este la fel de puternic ca degetul unui rege. Pentru şarpe, Micul Prinţ este unul dintre „cei puri” şi îi stârnește milă, aşa cum noi, cei mari, îi privim pe cei mici, cu puţină milă – ei sunt atât de curaţi la suflet, nu au aflat încă de existența răului.

O a doua întâlnire este cea cu o floare, pe care Micul Prinț o întreabă din nou unde sunt oamenii. De la ea află că sunt greu de găsit, fiindcă „le lipsesc rădăcinile” şi se mută de colo-colo. Aici ar fi o aluzie la lipsa de stabilitate a omului care, din punctul de vedere al unei plante „cu rădăcini”, obligată deci prin condiţia ei să rămână nemişcată, omul este cu totul instabil. Roza/ floarea „ar reprezenta relaţia cu celălalt”, „simbol al iubirii, mai cu seamă al iubirii care se dăruieşte, al iubirii curate”. (Chevalier Jean, Geerbrant Alain, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, nume, Polirom, 2009 pp. 794-796)

Apoi Micul Prinţ urcă pe un munte crezând că astfel va ajunge să vadă întreaga planetă. În comparaţie cu asteroidul său, atât de mic, pe care singurele ridicături erau trei vulcani care îi ajungeau până la genunchi, Pământul i se pare uriaş. Ajuns sus, nu zăreşte decât stânci foarte ascuţite. Aici află de existenţa ecoului, şi fiindcă acesta nu face decât să repete ceea ce i se spune, emite constatarea că oamenii „sunt cu totul lipsiţi de imaginaţie, repetă mereu ceea ce li se spune”. Ecoul reprezintă deci spiritul de imitaţie, un alt defect al oamenilor.

Drumul Micului Prinț pe Pământ este „semănat” cu elemente simbolice, menite să-l ducă pe acesta la cunoaştere. Mergând mai departe, el întâlneşte o grădină cu roze, care devine o imagine a pluralităţii, opusă unicităţii. Descoperă că floarea sa, care reprezenta pentru el singularitatea, nu era singură în univers (deci nu există de fapt unicitate!); ea poate fi multiplicată la infinit – tristeţea îl copleşeşte şi plânge. E o lecție pe care o învățăm toți de-a lungul vieții.

Vulpea este văzută în mod obişnuit ca un simbol al şireteniei, dar aici ea îl învaţă pe Micul Prinţ lecţia despre prietenie. Din punct de vedere simbolic, vulpea ar putea fi considerată „un dublu al conştiinţei omeneşti”, pentru chinezi ea este singurul animal care salută răsăritul soarelui, îndoind labele dindărăt, le întinde şi le încrucişează pe cele dinainte şi se prosternează”. (Chevalier, Geerbrant, 2009, p.1082) Discuția cu vulpea are în centru cuvântul „a îmblânzi”, care înseamnă pentru vulpe „a crea legături”, iar acestea presupun ca cei care se leagă astfel să devină pentru celălalt „unic”. Vulpea îi explică faptul că viaţa este pentru ea monotonă, că face mereu acelaşi lucru. În momentul în care Micul Prinţ ar îmblânzi-o, totul s-ar schimba. Zgomotul pașilor lui ar deveni aproape o muzică, iar câmpul cu spice de grâu i-ar aminti de culoarea aurie a părului Micului Prinţ. Şi vulpea, ca şi celelalte personaje pe care Micul Prinţ le întâlneşte pe pământ, are viziunea ei personală despre oameni. Aceştia nu mai sunt capabili de prietenii adevărate pentru că „nu mai au timpul necesar de a cunoaşte, îşi cumpără totul de-a gata, de la magazine, iar pentru că nu există magazine de prieteni, oamenii nu mai au prieteni”. Or, iubirea înseamnă cunoaștere.

Micul Prinţ o îmblânzeşte pe vulpe. În felul acesta el află ce înseamnă să devii pentru cineva „unic pe lume”. La plecare, vulpea îi spune un secret: „nu vedem binele decât cu inima. Esenţialul e nevăzut pentru ochi”. Şi tot atunci îi mai comunică un adevăr, acela că „suntem responsabili de cei pe care îi îmblânzim”. Vulpea devine pentru Micul Prinţ un „transmiţător” de adevăruri esenţiale.

Acarul, un alt personaj insolit, se ocupă de trenuri şi de călători. El triază călătorii şi îi împarte în „pachete”, dă drumul trenurilor care îi poartă într-o direcție sau în alta. Micul Prinţ îl întreabă de ce oamenii sunt atât de grăbiţi. „Nici chiar omul de la locomotivă nu ştie”, îi răspunde acarul, adică nici chiar cel aflat la conducere. Aluzia este din nou foarte transparentă; reprezintă o trimitere la felul de a se manifesta al oamenilor, la graba lor continuă, la neputinţa lor de a se opri, de a avea stabilitate. Micul Prinţ urmăreşte cu ochi rotunzi de uimire mişcarea, când într-un sens, când în altul, a trenurilor şi se întreabă dacă oamenii care se duc sunt aceiaşi cu cei care se întorc. I se spune că nu, că sunt diferiţi. În inocenţa lui, el nu înţelege această zbatere fără sens a oamenilor, această grabă continuă: „De ce vin şi pleacă mereu, erau nemulţumiţi acolo unde se aflau?”, întreabă el. Acarul îi comunică un alt secret al lumii: „Niciodată nu eşti mulţumit unde te afli”. Fiinţă imperfectă, ne-desăvârşită, omul este mereu în căutare de altceva, are o cunoaştere limitată la vederea fizică, nu este în stare să pătrundă dincolo de aparenţe. Omul este marcat de această stare de căutare continuă, fiindcă simte, poate instinctiv, că „patria sa este Cerul”, că aici, pe pământ este numai un călător. „Numai copiii ştiu ce caută”, rosteşte Micul Prinţ, numai cei curaţi cu inima ştiu. Pentru ei, o păpuşă de cârpă este foarte importantă „şi când cineva le-o ia, încep să plângă”, deoarece pentru ei este preţioasă, pentru ei constituie simbolul dragostei. Iubirea este deci cheia.

Povestea Negustorului de pilule contra setei o află naratorul în a opta zi după „pana din deşert”, bând ultima picătură de apă. Micul Prinţ îl întâlnise puţin înainte de a-l fi întâlnit pe pilot, iar la întrebarea sa de ce vinde astfel de pastile, negustorul îi răspunde că se realizează astfel o mare economie de timp, „se economisesc cincizeci şi trei de minute pe săptămână”. „Eu, spune Micul Prinț, dacă aș avea cincizeci și trei de minute de cheltuit, aș merge încetișor spre o fântână.” Scriitorul face aici printre rânduri apologia lucrului simplu, nesofisticat, neatins încă de o modernitate care alterează frumosul şi simplitatea originară.

Pentru cei doi, Micul Prinţ şi pilotul, momentul hotărâtor al călătoriei lor este acela în care rămân fără apă în deșert și sunt în pericol să moară de sete. La prima vedere absurdă, ideea de a căuta o fântână în deşert, este singura care îi poate salva de la o moarte lentă, fără scăpare. Îngrijorat de perspectiva aceasta, pilotul i se plânge Micului Prinţ. Acesta însă era preocupat de prietenia lui cu vulpea. „E bine să ai un prieten, chiar dacă e să mori”, afirmă el. Pilotul însă, alias autorul, devenit parcă unul din „cei mari” reflectează: „Nu-şi dă seama de primejdie. Lui niciodată nu-i e foame şi nici sete. Pentru el, e de ajuns un strop de soare “…

Cei doi pornesc deci în căutarea fântânii, deci a apei miraculoase, a apei salvatoare. Călătoria prin deșert în căutarea unei fântâni îl face pe Micul Prinţ să pronunţe din nou o frază cu iz de aforism: ,,ceea ce înfrumuseţează deşertul este faptul că ascunde undeva o fântână”. Ea rezumă de fapt această căutare permanentă a omului, dar şi ideea că, sub o aparenţă de multe ori dezagreabilă, se poate ascunde miracolul, comoara. Că Adevărul se ascunde ochilor fizici. Pilotul îşi amintește că în copilărie locuise într-o casă despre care se spunea că ascunde o comoară. Nimeni nu-i dăduse de urmă, dar simplul fapt că ea era acolo, undeva, conferea casei o aură de mister, de legendă.

Noaptea se lasă, iar Micul Prinţ adoarme în braţele pilotului care simte gingăşia, fragilitatea lui de copil; se înduioşează privindu-l şi gândindu-se cât de importante sunt pentru el floarea, vulpea, vulcanii lui, de fapt tot atâtea simboluri ale prieteniei, ale dragostei. La revărsatul zorilor, Micul Prinţ şi pilotul descoperă o fântână. Deşi aflată în mijlocul deşertului, ea nu are aparenţa unei fântâni tipice pentru deşert, e înzestrată cu tot ce e necesar pentru ca cei doi să-şi poată astâmpăra setea. Şi iată cum, în momentul în care beau, ei realizează că apa era „dulce ca o sărbătoare” şi era cu totul altceva decât un aliment, „era bună pentru suflet”, era ca un cadou divin. Era apa care, asemenea celei pregătite pentru botezul creştin, capătă virtuţi purificatoare. Ea devine pentru cei doi, singuri în imensitatea deşertului, taina care îi uneşte pe oameni: „oamenii, spune Micul Prinţ, cultivă 5.000 de trandafiri într-o singură grădină, dar nu găsesc ceea ce caută… Pentru că ceea ce caută ar putea fi găsit într-un singur trandafir sau într-un strop de apă”. Dar ei sunt orbi, pentru că nu ştiu să caute cu sufletul.

Apa este principiul vieţii, căci fără apă, nicio viețuitoare nu poate trăi. Dar ea capătă aici o nouă virtute, aceea a curăţirii. Dintr-o materie aparent inertă, devine un catalizator, ea se „în-sufleţeşte”, capătă acea energie care „adapă totul, spre rodire de viaţă”. Bând din apa aceasta miraculoasă, pilotul îşi aminteşte de lumina bradului de Crăciun, de cântările pe care le auzea la slujba de la miezul nopţii, de duioşia zâmbetelor celor care-l înconjurau. Erau evenimente care îi marcaseră copilăria, şi pe care le avea depuse în „sertăraşele memoriei”. Cei doi sunt de acord acum că adevărata frumuseţe rămâne nevăzută ochilor fizici. Apa devine astfel simbolul acestui Adevăr ascuns. Ea este „apa vie”, sursa vieţii, „apa cea bună pentru suflet”. Această apă are proprietăți miraculoase, care conţine forţa harică.

În afară de aceste tipologii general-umane, care rămân valabile în orice tip de societate, pentru că reprezintă însăși esența omului, călătoria Micului Prinț prin Cosmos poate fi văzută ca o călătorie iniţiatică, o călătorie mistică, dar şi, la un alt nivel de receptare, călătoria vieţii. Sensul simbolic al călătoriei este cunoaşterea, nu numai cea exterioară, ci mai ales cea interioară. Dacă cele șase planete sunt locuite de tot atâtea personaje ce întruchipează oamenii mari, pe Pământ Micul Prinț întâlnește eroi de basm, el parcurge un traseu jalonat de „întâlniri”, în care este pregnantă latura morală. Galeria de personaje pe care le întâlneşte Micul Prinţ reprezintă etape ale călătoriei mitice, care este în acelaşi timp o călătorie către sine, către „sinele cel de taină”, deci o iniţiere. Parcursul initiatic duce de la necunoaştere la cunoaştere, de la copilărie la maturitate. Limbajul simbolic înveșmântează realitățile în această atmosferă de basm, în care totul este posibil, le conferă o aură mitică și mistică în același timp. Ideea de călătorie în spaţiu şi timp, în scopul cunoaşterii lumii şi implicit al cunoaşterii de sine constituie substanţa multor istorii pentru copii.

Dar Micul Prinţ trebuie să se întoarcă pe planeta lui. Se va lăsa astfel muşcat de şarpe pentru a scăpa de trupul material despre care spune că e prea greu: „E ca o coajă veche şi părăsită”. El îi lasă însă în dar pilotului atâtea amintiri… Moartea Micului Prinţ este însă numai o moarte fizică, ea este în esenţă Înviere. Moartea sa fizică este o moarte acceptată, o moarte dorită, pentru că ea nu este decât aparentă. Adevărata viaţă este dincolo. A se lăsa muşcat de şarpe echivalează pentru Micul Prinţ cu reiterarea scenariului mitic. Micul Prinţ îşi retrăieşte astfel nu numai povestea sa de viaţă, ci şi istoria umanităţii.

Tot ce este preţios este ascuns ochilor fizici. Adevărul, esenţa înseamnă Taină. Taina întrupării. Taina morţii. Taina existenţei. Aparenta moarte din finalul cărţii este de fapt un început. În dualitatea trup-suflet, primul este doar haina, învelişul, cel de al doilea este cel care dăinuie. Aventura pe care o trăiește Micul Prinț are loc pe drumurile lumii, dar în acelaşi timp pe cele care duc către centrul de taină al ființei. Fiecare pagină din Micul Prinţ este o lecţie de morală, de filosofie, şi chiar de religie. Cele mai multe istorioare sunt adevărate parabole, mustind de sensuri ascunse. Pentru a le descoperi, e de ajuns să faci un pas către această lume de simboluri, de taine.

(sursa foto: ideiroscate.ro)