Flaviu George PredescuMă număr printre norocoșii care încă au mamă și tată. Îmi iubesc mult părinții, îmi doresc să fie veșnici. De când am copii, îi iubesc și mai mult, dar de foarte multe ori mă tensionez dacă mama mea se arată îngrijorată pentru mine. Tonul vocii îngrijorate, de multe ori poate și involuntar, mă face să simt iritare. Nu îmi place să fiu compătimit, îi spun. Nimic nu mă enervează mai tare ca îngrijorarea: și cum te simți, mamă? Ai făcut și tu temperatură, la fel ca cei mici? Și să fiu cu termometrul fumegând în gură, spun: nuu, nu, nu. N-am făcut, nu mai întreba, nu mă enerva! Iar acum un cor de orfani adulți, de toate vârstele: vaaai, bucură-te cât mai are cine să se îngrijoreze de tine! Sau: Aș vrea eu să mai am astfel de motive de enervare…, dar ai mei… Și tot așa, diverse clișee, de regulă contrafactuale asupra relației cu părinții. Eu cred că nu trebuie amestecate lucrurile. Una sunt emoțiile mele, asupra cărora trebuie să mă aplec, dar nu să mi le neg, și alta evoluția firească a vieții, unde, dacă genealogia își urmează cursul firesc, ajungi să nu mai ai părinți. Aceasta este o problemă spinoasă afectiv și mă preocupă încă din adolescență, poate chiar din copilărie. De ce trebuie să te simți vinovat vizavi de o emoție pe care o ai? De ce regretul trebuie să fie cel care pecetluiește și pedepsește expresia mea?
Nu mai lungesc vorba, căci aș putea scrie un tratat. Dar mama revine și îmi spune ce a făcut în ziua cu pricina și faptul că, printre altele, s-a spovedit. Ce frumos! Nu ți-ar strica nici ție, îmi spune și iarăși mă tensionez. Afirmația mă aduce aproape în situația de a înjura de cele sfinte, eu care sunt și credincios, și religios. Atât cât pot și cât mă pricep, nu mă trufesc.
În ce stadiu de imaturitate s-a blocat relația noastră și cine e vinovat, eu sau ea? Nu trebuie să-mi răspundeți acum, pentru că nici eu nu știu. Caut să aflu. De-a lungul timpului am fost etichetat, în general, ca fiind needucat, chiar de către educatorii mei primari, pentru faptul că spuneam verde în față ce simțeam. Probabil căutam o formă de a-mi exprima tensiunea, și ea nu întrunea criteriile estetice ale unui mod respectuos. Dar ce să faci? Nu îți poți controla nervii când inconștientul începe să îți dea cu tigaia în cap.
În schimb, când stau liniștit sau chiar înfrunt situații de viață care necesită echilibru sau niște înțelepciune, îmi aduc aproape întotdeauna aminte de vorbe de la mama: „toate au rezolvare, în final sau cu răbdare vei găsi o soluție etc.” Și mă ajută. Deci părinții nu trebuie să nu mai existe ca să-i citez, cum de multe ori se activează omul când „vede ce a pierdut”. Nu dragii mei, le am aici în cap și în suflet și le folosesc. Dar ciocnirea dintre imperativ și încurajare îmi va da bătăi de cap „emoționale” atât timp cât voi avea părinți. Cred că un cum te mai simți pe un ton neutru mă face să mă deschid mai mult. S-ar putea ca abia atunci să vreau să mărturisesc interlocutorului ce am, cu ce mă confrunt. Sau în loc de ar trebui să te spovedești și tu, m-ar ajuta simpla ta afirmație și descrierea felului în care te simți tu că te-ai spovedit.
Desigur că un „o, lua-m-ar…, că nu mai zic niciodată nimic! Nu te mai întreb nimic! Uită-te la mine de nu-i pentru ultima dată!” Nu se mai întâmplă acum, dar se mai întâmpla uneori în copilărie. A trecut…
În situații de compătimire, mă enervez și scot până la urmă un adevăr: mă enervează agresivitatea din acest oraș și din acest cartier. Nu mai suport să aud perdele trase și ferestre deschise cu: auziți, nu mai parcați acolo! Sau te miri ce alte bazaconii verbale, izvorâte din „dragostea frățească” din cartierul Militari sau din te miri ce alt cartier. Și răbufnesc, pretinzând bună ziua și cerându-le altora, prin metoda comparației cu cefe late și tatuate, să nu mai aibă atâta curaj cu mine, că uneori pot „mușca”. Și că am cerere de parcare și că tu vorbești, care parchezi tot ilegal? Tu ai cerere, că NU, eu am! Și tot așa…
Apoi, aud în cap: toate au rezolvare, inclusiv cu locul de parcare, fac o rimă și mă destind.
București
14 decembrie 2025
