Bogdan-Alexandru HagiuEra al treilea pacient din ultima lună care îi povestea asta:
– Nu se mai poate, domnule doctor, nu numai că în fiecare noapte visez asta, dar uneori simt și ziua mirosul de var, chiar dacă mă plimb printr-o pădure. Sau aud zgomot de fiare izbite unele de altele, scrâșnete metalice, chiar dacă în cameră ar trebui să fie liniște deplină.
Ăsta era profesor universitar, diagnosticat cu burn-out. La întrebarea dacă poate asocia o amintire acestui miros sau zgomotelor metalice, răspunsese asemănător celorlalți:
– Nu știu, parcă văd așa, în ceață, o cameră întunecoasă și ceva îmi spune că e o casă de copii, dar este așa, o amintire cețoasă, cam așa ca de pe la vârsta de trei ani, când vedeai dar nu știai ce vezi. Și eu nu am fost niciodată într-o astfel de instituție, domnule doctor, nici măcar în vizită. Și toate astea îmi fac frică, mă cuprinde o spaimă nebună!
Cam așa i-a povestit și muncitorul din construcții, diagnosticat cu depresie, numai că el se înfuria, a spus că sunetele metalice îl fac să tremure pe șantier. Ajunsese să evite uneltele tăioase, polizoarele. Zicea că parcă îl bătea taică-su când era mic de tot, dar nu-și amintește bine, și așa zăngănea ceva, și mirosea a var sau a vopsea, ceva scârbos! Măcar tânăra influencer, cu anxietate socială severă, era conștientă că are amintiri false, care îi veneau odată cu glitch-uri audio ce aduceau mai degrabă cu scrâșnete metalice. Și o voce îi striga: “Să nu plângi! Nici măcar să nu respiri!” Și peste tot un miros persistent de var lavabil. Cam așa zicea și muncitorul, că taică-su nu-i dădea voie să plângă, iar universitarul tocmai zice:
– Nu aveam voie să plâng, așa citisem în romane, că un băiat care devine bărbat nu plânge nicioidată. Dar am uitat în ce carte scria asta. Acum aș vrea să plâng puțin, poate că m-aș simți mai bine.
Of, de ce își alesese psihiatria?! Dar chiar ar fi putut face altceva? A doua zi i-a venit la consultație o femeie în vârstă, dar înaltă și masivă ca o fostă campioană de atletism. Cu un zâmbet dreptunghiular ce îi dezgolea proteza supradimensionată („sindrom cerebelos?” – se întrebă medicul, dorindu-și să fi fost mai atent la cursurile de semiologie) începu să recite:
– Nu respira! Nu plânge! Nu te mișca!
La privirea întrebătoare a psihiatrului, începu să explice:
– Domnu´ doctor, noi suntem în branșă! Am fost asistentă la o casă de copii. Dar asta-i, că nu mai știu la care! Îmi pierd memoria, am lucrat cu bolnavi de ăștia, și uite că mă bate Dumnezeu tot așa! Mă puteți ajuta?
– Ce aveți în punga aia?
– Ah, aici?! Da, aici v-am adus ce am găsit după peretele de la baie, că vine un miros de vopsea stricată.. Și l-am spart cu ăsta!
Și scoate un picior de pat, metalic, ca…
– L-am luat ca amintire, de la casa aia de copii, dar nu mai știu pe ce stradă, în ce oraș…
– Lasă-l jos!
– Da´ ce, ți-e frică?! Așa erai și când erai mic, fricos, mai fricos ca toți ceilalți!
– Ce prostii vorbești acolo, măi femeie?! Eu n-am fost niciodată la o casă de copii!
– S-o crezi tu că n-ai fost! Ai uitat că te țineam în brațe?! Vrei să-ți demonstrez?! Ai o aluniță uite cam așa pe spate! Și că de aia te-ai dus la medicină? Că pe vremea aia era singurul loc unde nu te duceai la pușcărie dacă nu creștea păpușoiu´? Și că de aia ți-a fost frică să te-nsori?! Și că de aia nu ai făcut niciodată un credit la bancă? Pentru ca acum să te uiți la cei care nu mai pot plăti și apelează la mafie? Te crezi curat? Curat ca peretele ăsta?
Medicul urmări degetul întins al asistentei și privi peretele alb, care dintr-o dată începui să miroasă puternic a var, chiar dacă vopseaua lavabilă era veche, scorojită.
