Al. Cistelecan
Sînt tot mai puține debuturi care apelează la versul clasic – iar cele care totuși o fac practică un fel de demonstrație de irelevanță. Prima lor calitate, de nu și singura, constă într-un manifest de anacronism. Cred că ultimul apărător al versului clasic – dar nu și ultimul practicant, deși acum aceștia dau impresia de ceva strict vintage – a fost Arghezi, care considera că versul nu și-a pierdut actualitatea, dar că au dispărut ”meșterii” capabili să i-o pună în valoare. Printre debutanții anului trecut doar Dorin Ștefănescu (sper că nimeni nu-l va confunda pe poet cu hermeneutul cu același nume; din păcate, cutuma unui semn distinctiv cînd e vorba de astfel de coincidențe nu se mai practică), în Cu ochii spre cer (Editura Septentrion, Rădăuți, 2024), și-a permis un astfel de rafinament, declarîndu-se, nostalgic și orgolios, ”un metaforic iubitor de rime” (Nedefinit). Riguros vorbind, e iubitor doar de asonanțe, căci rime adevărate nimerește doar din întîmplare, pur accidental. Dorin Ștefănescu, ce-i drept, nu mai e la vîrsta cuvenită debutului, iar volumul e, probabil, mănunchiul strîns de-a lungul vieții și pus între coperte ca să nu piară. E mai puțin relevant în calitate de caz personal, cît în calitate de caz categorial. Un mucenic al sociologiei literare ar putea cerceta cu folos această categorie remanentă de poeți pentru care ”romantismul n-a murit nici azi” (Despre dor) și cărora fascinația versului le dă tîrcoale toată viața, deși probabil fără speranța de a fi activi pe piață și de a se lăsa prinși în sistemul ei concurențial. Nu-i vorba de mari ambiții creative, ci mai degrabă de o pietate manifestă față de poezie în general. Și, desigur, nu față de cea din zilele noastre, ci față de cea de pe vremuri sămănătoriste, de pe vremuri de duioșie, gingășie și fioruri, fără elan imaginativ, dar cu multă sensibilitate. Și Dorin Ștefănescu e sensibil la meteorologie și la calendar, face și imnică de anotimpuri, și elegie de același fel, după cum e vremea. Primăvara măcar și-a prezervat prestigiul întineririi, dar toamna poate fi și depresivă și euforică. La fel se întîmplă cu diminețile și amurgurile, bivalente și ele. Desigur că prin toate – anotimpuri, luni, momente ale zilei – circulă un curent sentimental de mic voltaj, și el cînd mai înflăcărat, cînd mai melancolic. Poetul își pune întrebările fundamentale cuvenite (”Unde plecăm, cînd nu mai suntem?” – Noi…apoi) (”mă-ntreb ades cine sunt eu” – Nedefinit) și răspunde la ele cu un bun simț melancolizat.
Cartea e împărțită în trei parcele (pe criteriu aproximativ tematic); prima – Rînduri printre anotimpuri – e un parcurs mai biografic pe firul anilor, cu pasteluri pe marginea cărora se reflectă și se vibrează: ”Primăvară, înviere,/ miros de iarbă crudă și de mir,/ dinspre Golgota vine blînd zefir,/ primăvară, mîngîiere” etc. (Primăvara pas). E un timp mai exultant, chiar dacă, sugerează poetul cu umor, nu e cu cine exulta: ”E vreme de iubire prin mansarde,/ idilele sunt vechi, perdeaua nouă/ Ce dacă nu e nimeni lîngă tine?” etc. (Ploaia lui Marte). Primăvara e însă, în general, bine, e ”vreme de iubire” și ”plouă armonie pe pămînt” (Chef de viață). Desigur că se scrie ”frumos”, caligrafic, eufemistic, încîntător. A doua parcelă e de Manifeste – politice și morale, nu numai cu lumea decăzută, dar și cu poezia istovită (două decepții care-și dau mîna așadar), epuizată înainte de a ajunge și poetul la ea (dar nu-și pierde firea): ”Dar tot ce am în minte,/ e spus și tipărit deja./ Fără cuvinte!…” (Fără cuvinte). În general poetul nu-și agravează stările (deși ar avea de ce, căci ”Realitatea azi e un coșmar,/ amestec de minciună și vulgar” – Cinemavis), dar se poate și enerva, mai ales pe unii: ”Imperativul zilei e războiul/ unui smintit ce-a dat pe dinafară,/ am un mesaj din lume către el,/ mai du-te tu putin în p…rimăvară” etc. (Mai du-te!). Un ușor spirit ludic, o tentă de umor se insinuează între aceste denunțuri ale stării lumii, deși nu-i a bine, căci ”Dac-am ajuns pînă aici, apocalipsa nu-i departe” (Regretabile). Pe ultima parcelă – De la fereastra mea – poetul cultivă lucruri simple și se bucură de ele: ”Atîtea lucruri simple ce contează/ și ne înseninează existența/ spiritul, sensul, bucuria vieții/ recunoștință trecerii, prezența” (Lucruri simple). Pînă la urmă, consolarea nu e departe. O categorie e Dorin Ștefănescu.
