Arta în slujba vieții

Eram diplomat la Ambasada României în Regatul Unit, primul meu post în străinătate, la începutul anilor ’90, când la Londra a venit un diplomat de la Ambasada României din Germania ca să aducă o mașină. Omul era un personaj în sine: de vârstă medie, hotărât, precis, cu un aer de tip suficient, care știe cum merg toate pe lumea asta, care nu află nimic nou de la nimeni, care e gata mereu să-ți spună ce nu faci bine și cum ar trebui să faci, pe scurt, genul acela de individ pentru care viața nu are semne de întrebare. Dacă avea pentru tine, însemna că erai fraier. Nu ți-o spunea direct în față, dar verdictul implicit se degaja din toată personalitatea lui.

Venise din Germania, cum spuneam, să aducă o mașină unui coleg de-al său care lucra la Ambasada de la Londra. Ne-a explicat că cele mai bune mașini rulate se cumpărau doar în Germania, pentru că nemții le schimbau rapid, le mențineau în condiții bune și puteai fi sigur că nu umblă la kilometraj. Practic, puteai cumpăra o mașină foarte bună la preț de una obișnuită. El cumpărase mai multe mașini rulate pentru cei din instituția lui de la București, care fuseseră mulțumiți de ele și i se dusese vestea că știa să cumpere mașini, drept care și omologii săi din alte capitale europene apelau la el „ca să-i rezolve”. Acum îl rezolvase pe colegul de la Londra. Prilej de a veni trei zile și la Londra cu scopul de a livra mașina. Colegul său mergea curând în concediu și voia să aibă mașină în drum spre țară, cu volanul pe partea stângă.

În cele trei zile petrecute la Londra, ubicuul personaj apărea tot timpul acompaniat de cineva, toată lumea părea să-l cunoască dinainte, el părea să cunoască pe toată lumea, își dădea cu părerea despre câte un detaliu sau altul din ambasadă, ne spunea cum ar fi trebuit rezolvată cutare sau cutare situație administrativă, ne ajuta relatându-ne cum rezolvaseră ei cazul respectiv la Ambasada din Bonn.

Și totuși l-am întâlnit pe individ odată singur în curtea ambasadei noastre. Părea să nu-și găsească locul dacă nu avea de instruit pe cineva, de sfătuit cum era mai bine, de-a le spune „londonezilor” ce trebuiau să facă. Eu nu-l cunoșteam ca alții, așa încât am vrut să mă duc pe terenul lui, nu să-l invit pe el pe terenul meu, mai ales că aveam și eu, ca tot românul, o nedumerire.

-Am auzit lucruri foarte frumoase despre Ambasada de la Bonn, am început eu fără multă introducere. Acolo stați toți împreună? Cum e să ai și birourile, și locuințele în același loc?

Personajul părea că atât așteaptă. Mi-a lăudat cât a putut el mai bine Ambasada de la Bonn.

-Prin anii ’70, nemții ne-au dat un teren pe malul Rinului. Mai multe țări au primit terenuri de la ei ca să-și construiască ambasade acolo. Acum să vedem ce-o fi după ce capitala se va întoarce la Berlin, cu reunificarea asta. Și România și-a construit ambasadă la Bonn după un proiect în regie proprie, cu muncitori români și cu materiale aduse din țară. Niciun singur cui n-am luat din Germania. Doar nu voiam să ne trezim cu microfoanele lor în pereții noștri. Totul-totul a fost făcut numai prin forțe proprii, dar cel puțin putem fi siguri că nu ne ascultă nimeni. Și fiecare ambasador, cu echipa lui, a adus câte o modificare ici, altă modificare colo, numai să facă ambasada mai frumoasă și mai ofertantă. De exemplu dom’ ambasador de-acum a avut inițiativa cu Masa Tăcerii…

-Masa Tăcerii? m-am mirat eu.

-Da, Masa Tăcerii. A aranjat dumnealui cu un scluptor din Brașov, de unde e de fel, să vină la Bonn și să ne sclupteze o Masă a Tăcerii, de fapt o replică a ei format ceva mai mic și cu scaunele mai aproape, ca să poată lumea șede la masă, fiindcă la Târgu Jiu masa e foarte mare, iar scaunele sunt departe de ea, așa încât nu ajungi ca să mănânci.

-A, dar pe Masa Tăcerii de la Bonn mâncați? am întrebat eu neîncrezător.

-Da, păi de-asta a și comandat-o dom’ ambasador. Aveam undeva în fundul grădinii un spațiu verde foarte mare, unde mai făceam picnicuri în weekend, dar, vorba domnului ambasador, de ce să mănânci, dom’ne, pe jos când poți mânca la masă? Și atunci l-a adus pe scluptorul ăsta din Brașov ca să ne facă o masă acolo.

-Și acum cât de des folosiți masa? am întrebat.

-În fiecare weekend, când e timp frumos, mi-a răspuns diplomatul de la Bonn, cu aerul evidenței absolute. Dar ce e cel mai valabil la masa asta e chestia din mijloc.

-Chestia din mijloc?

-Da, chestia din mijloc. Pentru că în mijloc, la cererea domnului ambasador, scluptorul a tăiat un dreptunghi în profunzimea mesei.

-Și ce rezolvă dreptunghiul ăsta? am întrebat.

-Cum ce? Grătarul. Pe fund punem cărbunii, iar deasupra un grătar și fiecare familie vine cu micii sau cu carnea lor. Când am terminat masa, scoatem cărbunii, aspirăm praful care s-a făcut și locul rămâne curat, ca-n palmă. Adimistratorul nostru a găsit în oraș un capac de plastic exact la mărimea respectivă, așa că îl punem deasupra și nu plouă înăuntru când e ploaie. E foarte mișto, vă rog să mă credeți. Acolo ne întâlnim, mai socializăm și noi între noi, ne cunoaștem mai bine. Femeile gătesc, bărbații joacă o tablă pe masa aia până e gata prânzul, copiii se joacă. Aproape mai frumos ca în familie. Asta înseamnă, după mine, să pui arta în slujba vieții. Nu s-o expui așa, ca la muzeu, unde plătești ca să ajungi s-o vezi și nici n-ai voie s-o atingi.

După câțiva ani, având o funcție în minister, am ajuns și eu la Bonn, la consultări și am locuit la ambasadă. Într-adevăr, era o clădire mare și impozantă, construită funcțional și în partea de birouri, și în cea de locuințe. Toată lumea era fericită de condițiile de viață. Majoritatea camerelor aveau vederea spre Rin, care curgea în fundul grădinii. Românii ridicaseră un zid înalt pe toată lungimea proprietății lor ca să evite revărsarea Rinului peste grădină. Am cerut să vizitez și eu Masa Tăcerii, varianta de la Bonn. Deși omul cu mașina de la Londra nu mai era la post, m-au condus cu multă satisfacție urmașii lui și mi-au lăudat valoarea ei socială. Acolo se întâlneau duminicile în familie, mâncau stând pe scaunele în formă de clepsidră, râdeau, se distrau, copiii erau fericiți să bată mingea de jur-împrejurul mesei. Pentru copii montaseră și o poartă de fotbal nu departe de acea Masă a Tăcerii. Pe scurt, lumea se simțea foarte confortabil așa, nici nu le trebuia să iasă în oraș. Și apoi unde să te duci? Bonn era un oraș mic, unde nu se-ntâmpla oricum prea mare lucru, iar până la Chioln era aglomerație și nici nu găseai loc de parcare.

Ulterior am citit în presă că ambasadorul care ctitorise Masa Tăcerii de la Bonn și care era politician local de la Brașov, fusese rechemat în țară când se aflase că, împreună cu fiul său, deschisese o firmă de import pentru mașini rulate din Germania, prin care adusese zeci de mașini second hand în România, ce fuseseră apoi comercializate la Brașov și în zona limitrofă.