Despre poezie…

Poetul „mistic” este un non-sens. Performanța acestuia, s-ar putea spune, depășește prin accesare cadrul realității palpabile, fals. Nu poate fi în același timp și poet, și mistic; practic se retrage din centru către margine, conștient că doar la margine poate „cuvânta”. Doar la margine își găsește ustensilele pe care le provoacă pentru a reda accesarea mistică.

Este singurul poet frustrat de incapacitatea sa de a „fixa” cuvântul – golul și plinul cuvântului – pentru a reda riguros deliciile divine ale misticului. Senzualitatea pe care încearcă să și-o suprime este trădată de fluxul textelor sale. Literat sau nu, îi mai rămân doar „dintre” cuvinte, pe care să le folosească. Nu ceea ce spune, nu ceea ce redă poetic, ci „ce nu poate spune” este partea din textul de poezie cu adevărat aparținând misticului.

Poetul „frustrat” de cuvinte și misticul „preaplin” de divinitate nu vor face casă bună. Nu se vor uni vreodată, vor rămâne distanțați prin proiectarea semnelor scrise. Deși se folosește de sintaxă și stil pentru a evita înțelesurile care i-ar trăda scriitura ca fiind „cu toată umanitatea”, poetul nu va putea vreodată, prin semnele scrise, să transfere integral trăirile mistice. Poetul are o încărcătură mistică, dar nu preaplinul misticului; scriitura denaturează.

Misticul se află înaintea poeziei poetului cu cel puțin un micron. Ceea ce se află după poezie, sau odată cu ea, este poetul, care își zice sau i se zice „mistic”. Extazul poetic al poetului și bucuria mistică a misticului par a fi la fel; însă primul se diluează în cuvântul scris, pe când cea de-a doua persistă și în trup, generându-se în sine. Fiecare încearcă să-l înglobeze pe celălalt și să-i folosească „puterea” naturii sale, însă rămâne numai un exercițiu de excludere reciprocă.

Singurul lăcaș unde misticul și poetul se pot uni este tăcerea poetului și preaplinul de divinitate al misticului. Doar acolo se întâlnesc, coexistă și se reduc la unul singur – ori poet, ori mistic.

Poetul „vizionar” și performanța acestuia nu trebuie înțelese în sensul de descoperitor al viitorului la modul temporal, ci ca RE-descoperitor, la nivel de fuziune, a tot ceea ce înseamnă atemporal. „A ridica vălul” de deasupra celor văzute și nevăzute, și din interiorul acestora. Pentru poetul vizionar, „visul” nu este visăraie – deși prin „visăraie” se strecoară, încet și sigur, prin crăpăturile pragurilor – ci este prelungirea conștiinței, atât în sensul de coborâre către cele cu minus, cât și în sensul de urcare către cele cu plus. Poetul vizionar urcă și coboară cu aceeași ușurință.

Nu coboară pentru a fi prins și a rămâne în lumile de jos, coboară pentru a aduce la suprafață; așa cum nu urcă pentru a rămâne sus, ci pentru a coborî cu cele de sus, pentru a face cunoscute lumile – lumii. Poetul care se fixează ori sus, ori jos, rămâne fixat, prins, arondat unei lumi, fie ea credința de bine, fie credința de rău. Poetului care își pierde vizionarismul nu-i mai rămâne decât scrutarea într-una dintre cele două dimensiuni, însă niciodată saltul dincolo de praguri.

Poetul vizionar pendulează între cele două pentru a le „clarifica”, pentru a le face cunoscute celor inapți de „dimensiuni”, pentru a le face cunoscută lumii a treia – lumea conținută de timp și spațiu, de fericire și nefericire, lumea duală. Paradoxal, în această lume poetul vizionar nici nu urcă, nici nu coboară, ci le găsește de-a gata, în lecțiile deschise despre viață și moarte.

Visul, sau prelungirea conștiinței, este ca un braț întins care dă mâna cu corespondentul său, ce se găsește în același timp atemporal, cu egală măsură, pe partea opusă. Pentru a exista conectarea și coexistența. Visul, aparent banal, transferă de la unul la altul același material. Poetul vizionar și corespondentul său – poate tot un vizionar – sunt emițători și receptori interschimbabili.

Ce dimensiune este accesată, ce lume, al cărui poet, al cărui egregor? Poetul vizionar nu poate ști ce îi aparține „de la el” și ce primește „de la el”. Devine unul cu celălalt, se aliniază, au vector comun, echipament egal. Poetul vizionar care stăruie ori în cele de sus, ori în cele de jos, devine parte cu dimensiunea accesată, iar pragurile se volatilizează. Tot așa, pentru poetul care se depărtează de accesare, „nu mai vrea” să fie poet, pragurile, altădată lichide, gazoase, energetice, se fortifică și se întăresc.

Poetul vizionar – sau predispusul la nebunie – știe că accesarea, puntea de legătură, transferul, cheltuie din ființa sa. Cu fiecare accesare, dislocă energie pe care trebuie să o înlocuiască – și cu ce altceva, dacă nu cu propriile structuri, cu sufletul său? Este o vânzare întru accesare: „celălalt” cere plată. Dar care dintre ei? Zeul Virus își continuă viețuirea, iar poetul pierde intensitatea accesării. Nu mai poate „pune” ca să ia. Zeul Virus, indiferent de dimensiunile pe care le accesează pentru a prăda sau prin care este accesat, își găsește o nouă victimă – noul său călău: poetul vizionar.

Performanța poetului „obsy”, sau poezia măcinată de o singură idee. O idee fixă, în jurul căreia se adună și sunt înglobate toate celelalte planuri și elemente. Poezia unei singure idei fixe, o gaură albă sau neagră, în jurul căreia gravitează totul până la alungire, deformare, includere în aceeași rezonanță – de bine sau de rău. Un fel de merkaba care se des-face prin în-face; o floare care se continuă în propria înflorire către rădăcina interioară.

În-florire și des-florire, adunată din exterior, lunecare în propria lunecare, fără sorți ca interiorul să crească la ieșirea în exterior. Cufundare spre cufundare, îndesire spre îndesire, alungire și intensiune. Efect către cauză. În același timp, această poezie este și izvor, și asociere, și extensie – de la particular la general.

Performanța poetului „bun” este dată de emiterea, prizarea repetată și de hormonii plăcerii ai propriului organism, recunoscuți atât în textul de poezie propriu, cât și în al altora. Repetarea prizelor hormonale scade sensibilitatea. Cu cât scade sensibilitatea, cu atât crește performanța poetică. Apoi, pe o traiectorie descendentă, performanța poetică se suprimă, ducând până la distrugerea poeticității versului, cuvântului, textului.

Prin dezvăluirea gregară a formulării și a conținutului, această poezie poate genera la altă scară emisia hormonală, încât „motorul” să echilibreze balanța între plăcere și sensibilitate.

A nu se confunda cu extazul poetic…

Poetul „foarte bun” – borderline-ul în poezie, atât intuitiv cât și prin cunoaștere asociată cu experiența, știind codul poetic prezent și trecut, reenergizează cuvântul uzitat, șters, punându-l în valoare în toate sensurile posibile, depășind explicațiile din dicționar. Codul poetic nu este fix în timpul „acum”, ci se metamorfozează în funcție de cititor. Poetul foarte bun este conștient de acest aspect, oferindu-i fiecărui cititor posibilitatea de regăsire în text, în funcție de dominanta psihică a acestuia.

Dominanta psihică preponderentă a cititorului este erotismul, senzualitatea. O altă formă de „inducere în eroare” este punerea în evidență prin formulare a acestora, pentru a distorsiona, calamita, angrena efectele conținute pe alte trepte de înțelegere.

Scopul borderline-ului este ori de a ascunde, de ochii cititorilor de rând, legătura cu Dumnezeu, lăsând la suprafață doar gregarul, ori de a ascunde gregarul, punând în evidență legătura cu Dumnezeu. Este „mincinosul de serviciu” al poeziei supra-elastice: seduce, magnetizează, distorsionează, camuflează, induce și aparență în esență și esență în aparență. Planurile textului se întretaie sau sunt în prelungire.

Borderline-ul este poetul terminus, înainte de apariția poetului religios, fix, fixat pe o bandă a unor operații de eliminare, eludare a profanului.

Va urma!