Gabriela BoticiE o tăcere compactă între mine și lume
după uciderea trecutului meu.
Ecourile vechilor agresiuni
încă persistă în materia gândului.
Subsolul ființei a devenit locul de refugiu.
Acolo s-a retras dorința.
Ascunsă în spatele unui borcan prăfuit
cu dulceață de zmeură
ultimul dintre gesturile cândva vii.
Curajul s-a refugiat în spatele unei pânze de păianjen
o rețea amplă care țese o arhitectură a revenirii
dar firele sunt fragile și mereu în refacere.
Memoria a încremenit în poziție de martor.
Privește în ochii celor care au proiectat falsul
celor care au împroșcat cu neadevăr pentru a urca
celor care au tăcut pentru a-și proteja locul
și celor care au aplaudat căderea mea regizată
și au jubilat pe postamentul destrămării mele.
Știau! Prea bine știau că nu eram greșeală
ci piedică
că nu eram vină
ci obstacol în calea rânduielilor stricate
și a sistemului ce respiră prin abuz.
Am renunțat să mai caut adevărul în priviri
căci răul a învățat să mimeze nevinovăția.
Sensul moral s-a dizolvat într-o confuzie generalizată.
Mă repliez deliberat în autoexil.
Cicatricile încă dor și cer doar timp de vindecare.
