Triumviratul

Privită din stal, scena centrală a criticii postbelice (sau șaizeciste, totuna, căci de o dominanță extinsă pe o epocă e vorba) părea a fi animată doar de protagonismul celor doi ”oameni-instituții” – cum îi numește Andrei Terian pe Nicolae Manolescu și Eugen Simion în capitolul său (Un sistem perfect: oameni, instituții și oameni-instituții în cultura critică românească actuală) din Pentru o nouă cultură critică românească (Tact, 2024). Duelul vanităților dintre cei doi se va fi pornit încă din tinerețe, cu mult înainte de a fi devenit o confruntare ”instituțională” și chiar și dinainte de a fi fost o concurență între șefi/patroni de cenacluri și de a-și fi împărțit între ei protectoratul asupra optzeciștilor. Unele forme ale rivalității erau de-a dreptul amuzante în tranșanța lor: bunăoară, ajunseseră să-și împartă nu numai autorii ”preferați”, dar pînă și debutanții, căci debutantul despre care scria primul Eugen Simion putea fi sigur că despre el nu va scrie și N. Manolescu. Și vițăvercea, desigur. După ’90, cînd s-a putut ajunge nu doar la cumul, ci la cumuluri instituționale, rivalitatea a devenit și mai feroce. Analiza spectrografică făcută de Terian nu e însă chiar corectă, căci în toată epoca de la ’60 și ceva încoace nu e vorba doar de un duet, ci de un triumvirat critic dominant, celor doi trebuind să le fie alăturat și Mircea Martin. Și Martin a început prin a profesa cronica literară, dar din rațiuni care țin, probabil, și de propria fire, nu doar de conjunctură, el a fost împins mai la marginea ”audienței”, ba chiar suspendat din cinul cronicarilor. Nu pe drept, însă, căci cronicile lui de tinerețe erau mai aplicate – și sînt și acum – decît ale celorlalți doi, chiar dacă nu făceau atîta spectacol (de temperament în primul rînd). Poate și faptul că n-a fost agreat în calitate de colaborator permanent la România literară, cu rubrică personală, va fi contribuit la estomparea prezenței lui pe prima scenă. Altminteri însă, și Mircea Martin a dovedit vocație instituțională, nu numai asumîndu-și un cenaclu (e drept, un pic după ceilalți, cu oarecare defazare), dar și angajîndu-se în construcții editoriale. Dacă Eugen Simion avea Academia, Nicolae Manolescu – Uniunea scriitorilor, Martin avea editura Univers (apoi Paralela 45, apoi Art, de nu și altele), încît părea un triumvirat chiar bine întemeiat (nici Imperiul roman nu fusese mai echitabil împărțit). Dacă n-a putut ajunge la ”șefia” critică, Martin a devenit, în schimb, șef peste loja teoreticienilor și comparatiștilor (o șefie mai de nișă, ce-i drept; pur academică, lipsită fiind de pîrghii financiare și de posibilitatea de a da slujbe, burse, premii sau alte beneficii), consolîndu-se cu un pontificat conceptual în exercițiul căruia își amenda de fiecare dată partenerii de triumvirat pentru eventualele vicii ori inconsecvențe de concept. Pe lîngă vocația ”instituțională”, Martin a practicat și o vocație ”inspirațională”, căci – se vede azi limpede – discipolatul lui a fost/e mult mai fertil decît al celorlalți. Asta poate și pentru că ”a livrat” mai multe concepte operaționale decît ceilalți și a făcut teorie mai riguroasă decît ei (deși nici ei nu s-au dat în lături la nevoie). Dar la înviorarea și acuratețea conceptuală contribuția lui e mult mai relevantă.

Cum e regula în triumvirate, partenerii s-au șicanat cît au putut, după cuvenita expoziție de respect și, uneori, chiar de admirație. Din comentariile fiecăruia pe seama cărților celorlalți nu lipsește niciodată un strop de vitrion englezesc. Nici măcar la prilejuri omagiale. Clasică pentru această ranchiună sublimată e omagierea lui Nicolae Manolescu, considerat de Martin, cu prilejul aniversării a 60 de ani, ”cel mai bun” critic, dar nu ”foarte bun” (Radicalitate și nuanță, Tracus Arte, 2015, p. 63), folosind, așadar, ”superlativul relativ”, nu pe cel ”absolut”. (Uneori aceste șicane sînt atît de copilăroase încît nu te prinde mirarea, ci de-a dreptul mila, cum e cazul ”amintirii” povestite de Manolescu și rectificate de Martin, pp. 322-324). În ce-l privește pe Martin, nu le trece celorlalți sub tăcere meritele, dar le punctează scrupulos incongruențele sau inadvertențele conceptuale. Oricum, era ceva ce trebuia făcut, chiar dacă plăcerea de căpătîi a lui Martin n-ar fi fost simpozionul conceptual și adecvarea problematicii la rigoare – și a rigorii la problematică. Dar, după cum se observă în Radicalitate și nuanță (cea mai eterogenă din cărțile lui Martin, dar nu mai puțin unitară dintr-atîta, căci doar de meta-literare vorbește), chiar aceasta e. Martin înțelege gestul critic în cel mai autentic mod dialogic și discută cu fiecare partener despre eșafodajul conceptual și despre coerența pe care e ridicată (sau nu) cartea. E un polemist spontan (deși nu se recunoaște, fiind ”convins că poți fi și ferm și limpede fără a fi neapărat polemic”, p. 563; fie, nu ”neapărat”, ci doar implicit, inerent), dar de cea mai calificată civilitate a discuției și obiecțiilor. Bunăoară, în mijlocul admirației pentru Edgar Papu, survin rezerve drastice – și nu doar punctuale – ”un exces în comparație cu însuși reperul tutelar indicat”, ”dacă e vorba de a stabili un secol de aur românesc, acesta a fost altul” etc. -, pacificate însă aproape cu reverență: ”Obiecțiile acestea sunt și nu sunt minore. Important rămîne edificiul teoretic și exegetic” etc. (p. 38). E o ceremonialitate a contrazicerii care, pe cît de fermă, e tot pe atît de apreciativă. O obiecție făcută de Martin pare un omagiu intelectual. Singura dată cînd acest protocol e încălcat și iritarea se ridică peste calmul funciar, tulburînd seninătatea dialogului, e în eseul dedicat Jurnalului de la Păltiniș, unde omul ideilor și nuanțelor e chiar scos din pepeni și lasă stupefacția să vorbească: ”aici chiar se-atinge o culme”, ”de unde le scoate, pe ce se bazează?”, ”chiar își închipuie” ș.a. (p. 373). Nu e în firea lui Martin să se lase agresat de propriile iritări, dar unde nu e încotro…

Poetica propriului temperament e expusă în chiar eseul care dă titlul volumului și în care Martin ”țin(e) să afirm(e) ponderea topică a nuanței, semnificația ei în ordine intelectuală și chiar conceptuală” (p. 538). E un eseu de o temeinicie și justețe, rafinament distinctiv și forță persuasivă cum se întîmplă rar pe la noi și în care Martin epuizează toate relațiile care se pot stabili între clasa semantică a radicalității și cea a nuanțării, din multiple perspective, pledînd în final pentru ”acțiunea combinată a radicalității și a nuanței” (p. 571). Îmi pare că a trecut cu vederea un singur aspect care privește chiar ”radicalitatea nuanței”. Oricît ar părea un oximoron neinspirat, o vedem concretizîndu-se tot mereu, îndeosebi în viața politică, unde orice nuanță înseamnă un partid și e pricină de război politic. Ceea ce înseamnă că și nuanțele au elan de radicalizare și indice de intoleranță, chiar dacă obișnuit ele ”înseamnă cel mai adesea nevoie de exactitate și de justețe”. În orice caz, fac operă de ajustare necesară.

Din cele șase criterii care definesc un ”antimodern” (ca modern cu atît mai adevărat) în viziunea lui Antoine Compagnon (că veni vorba, căci Martin l-a introdus în dialog) pare că niciunul nu corespunde cu ethosul lui Martin. Poate doar cel reprezentat de ”contrarevoluție”, dar numai dacă o înțelegem ca nostalgie, căci uneori și Martin vorbește nostalgic: ”Adevărul ca prezență obiectivă a devenit de mult problematic. Certitudinea epistemologică tradițională care a autorizat obiectivitatea sensului tinde să fie părăsită” ș.a. (p. 28). Regăsim adesea această nostalgie după claritatea conceptelor și după stabilitatea valorilor, ori de cîte ori Martin dă peste situații în care acestea devin prea solubile. Alerta lui se declanșează în momentul în care ”dispare criteriul valorii, al relevanței artistice, literare” (p. 510), substituit de pledoarii și revendicări cu inspirație politică (corectă ori ba). Dar nostalgia lui nu devine imprecație, deși se lasă cu scepticism (dar nu cu pesimism). Un pic de melancolie se lasă peste paginile în care sînt evocați, bunăoară, Călinescu și Vianu, din pricină că valorile pe care le profesau au fost declasate la grămadă, fără nici un discernămînt. Martin nu face din propriile nostalgii ofensivă, măcar că în spatele exegetului stă ascuns un suflet de umanist. Nu unul pus pe moralități, ci unul care caută omul de printre rînduri și, dacă se poate, secretul lui creativ (ori doar stilistic, de nu de-a binelea cifrul existențial). Observînd aspectul belicos al comentariilor lui Mircea Zaciu se întreabă imediat ”de ce simte el nevoia să se înarmeze în fața operelor” și ajunge să creadă că la mijloc e o funciară frustrare evidentă în ”sentimentul său că este exclus din creație”, din pricina ”exteriorității” exercițiului critic în sine (p. 41), devoalînd apoi ”un prozator cu observația neconcesivă și acută” (p. 42) ale cărui nostalgii iau formă caustică. Tot un criteriu – să zicem așa – de umanitate stă și la baza criticii lui Manolescu (a cronicilor îndeosebi) – și anume ”ambiția de autofirmare excrescentă” (p. 55) și ”plăcerea (feminină?) de a atrage privirile” (p. 63). Unde opera justifică – de nu chiar impune – căutarea omului, Martin purcede de îndată în developarea lui, căutîndu-l ”acolo unde simetriile operei dezvăluie obsesiile omului și compunerea cea mai abstractă devine confesiune” (p. 279); unde nu, rămîne doar expertiza cărților – și mai ales a ideilor pe care acestea le transportă. În largul lui se simte Martin cînd poate deschide dialogul de idei, fie cu Solomon Marcus, Ion Ianoși ori Adrian Marino, fie cu Sanda Cordoș et alii, convins întotdeauna că trebuie ”să dăm o șansă dialogului” (p. 220), fie și unde peisajul e inundat de resentimente ori tulburat de radicalisme generaționiste (cum e în Postmodernismul… lui Cărtărescu). Ideea triumfă, nu psihologia și nici sociologia relațiilor.

Sceptica ideii ca profesie dialogală se agravează în scepticism curat cînd vine vorba de anxietatea viitorului literar, fie de cel al prozei (romanești în primul rînd), fie de cel al criticii (al cronicii literare în speță). Pe romancier, crede Martin, îl așteaptă vremuri în care el ”nu va mai urmări performanța stilistică, artistică, proba de măiestrie, de virtuozitate epică”, ci doar ”acoperirea eficientă artistic a unei teme” (p. 488). Ceea ce poate însemna că nu va mai fi vorba de o ”temă personală”, de o obsesie iradiantă care-l urmărește neabătut pe scriitor, ci de teme din oferta editorială (lucrul se și vede, chiar și la noi, unde editurile impun ”direcțiile” și rețetele). Nu e mai fericit nici viitorul cronicii literare, în locul căreia vor triumfa ”recomandările succinte, sintetice, de lectură”(p. 467), notițele din registrul promoțional. Ca și în cazul prozei, editurile vor dirija și mersul criticii. Oricum, ”cronica literară în forma ei larg desfășurată” i se pare cam ”depășită”, chiar dacă ”e o activitate” ”cîtuși de puțin /…/ desuetă”. (p. 466) E un drum pe care ni-l relevă ”revistele occidentale” (p. 467). (Experiența mea ”occidentală” e destul de irelevantă, dar nu m-aș plînge de criza cronicii literare din ziarele italiene și din suplimentele de week-end ale acestora; din reviste, cu atît mai puțin). Sper că Mircea Martin n-are dreptate chiar în toate.