Carmen Sorescu
O bucată de carne (2)
„Inima este una temătoare de Dumnezeu și pură, în care nu există nici păcat, nici fărădelege, nici invidie”, se spune în Hadisuri; și nu doar atât: „Bogăția este în inimă și sărăcia este în inimă. Cine este bogat în inima sa nu va fi păgubit, indiferent ce se întâmplă în lume. Cine este sărăcit în inima sa nu va fi satisfăcut, indiferent cât de mult are în lume. Cu adevărat, el va fi păgubit doar de lăcomia propriului său suflet”.
Dar inima nu este doar o busolă care ne ghidează spre Nordul potrivit fiecăruia, este chiar locul în care trăim zi de zi, locul în care ne chircim și ne ascultăm gândurile, faptele, punem la cale visele, ne vedem în oglinzile ei curate, ajustăm sau mai punem exces de zel. Pentru unii poate fi un loc bogat, luxuriant, cu idei, pentru dar alții nu, ei fug, plâng, pentru ei locul poate fi auster, prăfuit, întunecat, cu miros toxic de naftalină. Dacă nu pui nimic în acest pământ, degeaba este fertil, dacă nu arunci nici măcar câteva semințe nu ai ce să aduni, așa îmi imaginez inima unui copil, un câmp verde, el are în față toate bucuriile și oportunitățile, acest moment când el construiește devine definitoriu. Desigur, se vor găsi mulți să treacă cu bocancii sau să dărâme, dar se vor sătura și ei într-o zi, important e să stai acolo în scorbura protectoare pentru că oricând lumina e la orizont. Cu timpul se vor aduna multe și în funcție de ce păstrezi va fi o casă frumoasă sau o ruină în care nu-i va plăcea nimănui să stea. Și în toată această muncă este nevoie de respirație, care alta decât mulțumirea pentru Dumnezeu.
Abu Huraira a relatat: Mesagerul lui Allah, pacea și binecuvântările fie asupra lui, a spus: „Când slujitorul păcătuiește, o pată neagră apare pe inima lui. Dacă abandonează păcatul, cere iertare și se pocăiește, atunci inima lui va fi lustruită. Dacă se întoarce la păcat, întunecimea va crește până când îi va cuceri inima”, una din învăluiri, dar asta e altă poveste. E greu să citești cărți sacre, e greu pentru că te fac să gândești, și e greu să gândești de unul singur, mai bine primești ceea ce ți se dă, dar asta e valabil și când te uiți la televizor, corpul alege ce-l satură, înaintea minții, stomacul înfulecă mai repede. Câți dintre noi nu am început o rugăciune și am abandonat-o? Ei bine, recunosc, Paraclisul Maicii Domnului nu e pentru oricine, încercați-vă puterea. Reticența, oboseala, somnul, refuzul, declinul, reculul, apatia duc la chin, nu te poți ruga prin chin, rugăciunea e prin bucurie, dar:
„Cei puternici nu sunt cei care înving oameni. Mai degrabă, cei puternici sunt cei care își înving sinele inferior”, relatare din Hadis.
Și asta am început să învăț cu de la sine îndemn, singură, în sensul fără părinți, când am plecat la liceu în clasa a IX-a. Eram nesupravegheată, familia mea era la 20 km depărtare și am început să-mi dau seama de ce era urât în mine și să anihilez atât cât puteam. Observam la școală diverse comportamente car nu-mi plăceau, replici acide, minciuni, și acest mediu ostil în afara orelor de curs cu care nu eram obișnuită și care era ceva absolut nou m-a determinat să văd mai clar cum eram fără corectarea și grija părinților. În scurt timp mi-am dat seama că nu aveam un sine mediocru sau dacă-l avusesem îl spălasem repede cu niște soluții înălbitoare, de ce nu, înnobilatoare ale minții, pe care azi nu mi le amintesc. Fusese poate doar un joc al unei copilării întârziate, niște fente pe care reușisem să mi le fac, poate piedici de care trecusem cu succes și fără băgare de seamă, oricum ceva fără probleme. Dacă aș fi fost alături de părinți, ei ar fi fost forța mea, m-aș fi lăsat pe ei, dar plecată de la 14 ani de la o viața tihnită și echilibrată într-o lume a vacarmului dar și a singurătății, ceva între învălmășeală și splendoare a trebuit să iau o pauză, una de gândire. Îmi amintesc clar că-mi spuneam: Trebuie să mă gândesc! Și nu o făceam pe drumul de școală, nu, ci ajunsă acasă cu creion am început să-mi notez la sfârșitul unui caiet tot felul de gânduri, și ce este interesant este că nici azi nu m-am oprit, chiar dacă autocorectarea a luat o turnură puțin literară, zi de zi simt că mai am ceva de lustruit. Până atunci nu o făcusem niciodată, gândiseră părinții pentru mine și mi-am zis că poate cel mai înalt nivel este să încerc să fiu măcar puțin ca El/ cât El, mai ales bună și să nu cauzez celor din jur vătămări, pierderi, prejudicii, așa că până azi oamenii își extrag minereuri din mine și pleacă fără însă a suferi vreo slăbiciune, vreo infirmitate. Ceea ce nu voi afla niciodată este sursa acestui izvor nesecat.
Și revenind îmbunătățiri, așa cum se spunea în textul anterior “dacă nu reușești cu mâna, poate reușești cu cuvintele sau cu inima”, eu cred că am folosit inima, nu spun reușit. S-a întâmplat repede, de-asta nici nu-mi amintesc, a fost ca și când rămâi singur acasă și poți face ce vrei, însă nu am căutat prin sertare sau prin genți, așa cum făcuse văru-meu Claudiu, venit în vizită la noi de la Slatina. Mi-o amintesc mai ales pe mama cum ne povestea, nimeni nu-l prinsese în fapt, dar judecând după urme închegase o poveste care părea reală, cum că găsise un geam deschis și sărise pe el să cotelească. Într-adevăr când ne-am întors sertarele erau scoase din mobilă și lucruri multe și mărunte pe jos, nici nu știm dacă luase ceva, oricum erau lucruri lipsite de importanță. Acele lucruri care nici nu mai folosesc la ceva, dar nici nu îți vine să le arunci, sau mai ales părți din ele, petice, fermoare, globuri, ace, jucării, rame de ochelari, lentile vechi, chiar scrisori etc. Prin urmare, nici prin cap nu-mi trecuse așa ceva, ce aș fi găsit, ce aș fi aruncat, nu știu, dar nu am făcut vraiște precum văru-meu, nu strânsesem în inima mea la vremea aceea atâtea inutilități, azi poate că ar fi altfel situația, însă atunci a fost mai mult ca o alunecare spre altă pantă, o schimbare de drum, pur și simplu când am rămas singură și am trecut la șlefuirea inimii, în câteva zile era într-adevăr o “lampă radiantă”; ca atunci când ești în pădure, vezi luminișul și ai în față mai multe alei, una pe care merg mulți pentru că e mai încăpătoare și alta mai prin frunziș, dar în final ajungi tot acolo, dar pe altă cale.
Sau dacă mergi prin Herăstrău pe aleile pietruite care duc la celebrele capete luminate veți observa că pe mijlocul drumului dalele sunt sparte, ieșite din pământ, un pericol dacă nu pășești atent, cu puțin efort, dacă mă gândesc bine, sunt de când lumea, cel puțin eu le știu de mică; dar, ce am remarcat de curând este faptul că dacă mergi pe lângă bordură dalele nu se mai mișcă și poți merge destul de repede și în siguranță. Înseamnă că întotdeauna e mai sigur de unul singur? Asta se întâmplă peste tot, pe unde umblă oamenii drumul se deteriorează, potecile prin păduri, curțile bătătorite etc, dar nu numai el. Iar calea asta caracterizează, drumul pe care mergi și tot îl bați zi de zi, fie și numai în mintea ta, este meschin sau nobil.
