Am uitat să vorbesc

Cuvintele și-au uitat rostirea.
Stau atârnate
ca exponate interzise
ancorate în jurul dinților.
Au invadat și limba.
Cele fragile s-au sinucis în stomac
cele puternice s-au legat cu funii
si atârnă în jurul gurii.
S-au înfipt în pleoape
țes fir cu fir adăpostul
unde va ecloza viitorul.
Lumina începe să orbească ca un verdict
într-un tribunal fără martori.
Zgomotul îmi e străin
din cauza rafturilor de cuvinte
clasificate pe genuri de frică
aranjate în jurul timpanelor.
Cuvintele nerostite cresc
ca o tumoare
plină de voci nenăscute.
Se încolăcesc pe coloana vertebrală
liane cu milioane de silabe
care n-au învățat încă sunetele.
Părul este un labirint de fraze
ce-și schimbă neîncetat înțelesul.
Unele se întind până la glezne
prea lungi ca să mai pot merge
prea grele ca să zbor.
Mi-e teamă să le vorbesc.
Părinții lor au fost uciși în plină propoziție
sub privirile copiilor
care n-au învățat niciodată să rostească „mamă”.
Frica a devenit un dialect grav
inscripționat în ADN-ul fiecăruia.
Tot mai fragile
se prind de mine
ca de o barcă de salvare
dar ele nu știu că eu sunt naufragiul lor.