Al. Cistelecan
Dacă primul atestat scris al limbii române n-ar fi fost bilețelul lui Neacșu ci ”Scrisoarea boierilor brăileni către Ștefan, domnul Moldovei”, n-ar mai fi avut acum pricină Octavian Laiu-Despău să se plîngă – și să deplîngă (în Limbajul interzis. Înjurături și lexic obscen în cultura română, Eikon, 2023) – de tardiva emancipare a obscenităților scrise pe românește și de faptul că ”fenomenul nu a suscitat interesul academic pe care-l merita” în calitate de ”domeniu esențial al expresiei umane” (p. 11). Ar fi putut porni, dimpotrivă, în triumf, evidențiind ca vocație originară a limbii noastre tocmai arta imprecației, stilistica tranșantă a discursului și concizia eminent concentrată a mesajelor electrizate de pasiuni. Din păcate, s-au găsit repede unii care au suspectat scrisoarea (încă autentică la Xenopol) de fals și nu s-au lăsat pînă n-au dovedit-o. Știința istorică a lipsit astfel literatura română de o bijuterie care i-ar fi putut sta de punct originar și i-ar fi justificat lui Zarifopol entuziasmul față de valoarea întemeietoare și literară a injuriei. (E unul din ghinioanele literaturii noastre). Și poate l-ar fi oprit și pe Laiu-Despău să ne lipsească, în finalul tratatului său despre obscenologia română, de ultimul excepționalism cu care ne mai consolam – acela care făcea din noi poporul cel mai talentat, cel mai frenetic și cel mai fantezist în materie de injurii (cum ne-a și lăudat, pe vremuri, pe la 1780, Franz Josef Sulzer: ”în ceea ce privește sudalmele, valahii întrec toate celelalte națiuni care trăiesc sub soare” – p. 175). La finele studiului său mai mult decît temeinic, Laiu-Despău ne declasează însă și ne pune în rînd cu ceilalți – nici mai bravi, nici mai puțin bravi.
Ca obscenolog scrupulos, Laiu-Despău zice că n-a scris decît ”o introducere în studiul înjurăturii și al vocabularului obscen” (p. 11), dar am vrut anume să extind limitele acțiunii sale considerîndu-i cartea ”tratat de obscenologie” (măcar că ea privilegiază aici doar componenta de ”înjurături”, care nici ele nu sînt decît parțial obscene) pentru a cuprinde și următoarele explorări (căci nu văd cum s-ar mai opri acum; ar fi un fel de ”păcat de abandon”, specie care sper că există și-n spațiul cercetărilor literare). Fapt e că Laiu-Despău a pus în mîinile academicienilor o carte de premiu academic pe merit – în caz că Academia nu se rușinează de subiectul abordat, ce-i drept, cam frivol, dar tratat cu toată aparatura scrupulos academică. Nu cred c-a rămas vreo perspectivă nefolosită în abordarea aceasta ”holistică” – cu baze teoretice și bibliografice impresionante, cu erudiție șarmantă, ne-exhibiționistă, ci doar funcțională – a injuriei române, văzută și în diacronie și în sincronie, și paradigmatic și sintagmatic. Fenomenul e privit fără codeală și fără sfieli, cu meritele și nemeritele cîntărite în echilibru, autorul nevoind să fie nici ”un martor al apărării”, nici unul ”al acuzării”, ”ci unul pe cît posibil imparțial, dar nu detașat” (p. 15). De ”detașare” chiar nu poate fi vorba, căci elanul cercetării devine treptat pledoarie și, chiar dacă autorul nu propovăduiește în folosul emancipării ”întru obscenitate”, te face să te simți cam vinovat de bunul simț pe care eventual l-ai avea. Cu atît mai mult cu cît îi vin în ajutor și autoritățile invocate, multe dintre ele feminine și călcînd grațios pe pragul vîrstei a treia și care fac destul promotion ca să nu producă impresia că ar fi caz de elan psihanalizabil. Dar cum autorul și-a înfruntat riscurile, poate și cititorul.
Prima parte – cea mai întinsă, de nu și cea mai consistentă (a III-a fiind doar un fel de anexă) – e dedicată anatomiei și fiziologiei înjurăturii, cu aplicații pe specificul nostru național, iar a doua e o expediție de-a lungul și de-a latul literaturii române, o cercetare ”tematică” și ”tematistă” deopotrivă, menită să releve contribuția obscenității la propășirea literară (cu o mică antologie demonstrativă inclusă). Ca orice istoric literar riguros, Laiu-Despău își pornește propria investigație de pe terenul folcloric, unde cu siguranță obscenitatea a înflorit înainte de a o prelua și administra cărturarii. Unele istorii literare mainstream sar peste acest strat germinativ, dar aici așa ceva nu se putea, căci patrimoniul de înjurături și obscenități e preluat de scriitori tale quale de la popor, contribuția lor creativă fiind irelevantă; mai toți au venit cu ce aveau în traistă de-acasă. E restaurată disputa dintre ”pudibonderie versus fidelitate” drept criterii de editare, cu drept cuvînt dîndu-se dreptate partizanilor ”fidelității” (între care și Eminescu). Ilustrațiile care însoțesc argumentele scot în evidență și funcțiile și valoarea (valorile, căci sînt de mai multe feluri, repertoriate metodic) obscenităților populare și lipsa lor de ezitare în spusul lucrurilor pe șleau. Nu s-ar putea trece cu nepăsare peste capacitatea poporului de a face metafizică ori cugetări adînci chiar prin intermediul limbajului obscen, prin sărituri flagrante de speculație filosofică sau meditație existențială (dau un exemplu maramureșean – neinvocat de Laiu-Despău – de asemenea săritură, și-l dau contaminat de pledoaria sa pentru ”fidelitate”: ”De-ar fi omu ca pula/ Ar muri și s-ar scula”. Speram să găsesc undeva – dar n-am găsit – și o explicație pentru înjurătura preferată a lui taică-meu, rămasă enigmatică toată copilăria: ”’tu-ți aplecu mătii!”). E una din valorile pe care obscenitatea cultă le-a pierdut, în beneficiul celor de amuzament, lascivitate, exhibiționism sau provocare. Istoria literară e traversată pe această cărare a obscenităților, pornind de la cronicari și ajungînd la contemporani, poeți și prozatori de-a valma, cu toții entuziast convinși de spusa lui Eminescu: ”Demnă-i de poetici pene/ Dezlegarea de izmene” (p. 298) și, drept urmare, îmbrățișînd, după ’90, ”cu aplomb și uneori cu frenezie” ”limbajul grosier” (p. 347). Cauzele acestei propășiri impetuoase sînt trecute scrupulos în revistă, de la ”căderea opreliștilor și abandonarea constrîngerilor” (p. 347) și răsfățul liber în obscenități – unele gratuite -, pînă la ”funcția cathartică” a acestui limbaj și la proiectul de ”inventare a unei noi estetici” mai savuroase (p. 348). Slobozirea la șliț și lepădarea oricărei frunze de viță devin, zice Laiu-Despău, deopotrivă ”o marcă definitorie a unei noi generații”, ”o intenție teribilistă” și o formă de ”protest social și lehamite existențială” (p. 348), dar și o ”marcă a autenticității” și un ”cîrlig” pentru prinderea cît mai multor cititori (p. 349). (În orice caz, recolta din poezia tinerilor o întrece cu mult pe cea din tarlaua lui Creangă). Firește, ele sînt în primul rînd parole de identificare, de integrare în gașcă, după cum a explicat fenomenologia ”găștii” Michel Clouscard (în Capitalismul seducției). Proliferarea a ajuns demult în stadiu endemic, astfel încît azi dacă nu-ți scoți … sau nu-ți arăți …, te califici doar ca poet/poetă retardat/ă – și, desigur, nimeni nu vrea să fie/pară astfel, nici măcar cei care sînt. Graficul paradelor obscene și-a atins vîrful, după constatările lui Laiu-Despău, ”începînd din anii 2000” (p. 351). Despre portanța lor valorică, autorul se abține să voteze cu o parte sau alta: ”Se poate scrie bine sau prost și cu înjurături și fără” (p. 361). (Dar nu poate să nu marcheze handicapul limbajului erotic la români, care le pune grave probleme și traducătorilor, nu doar autorilor. Totuși, e un spor de lubricitate și în limbajul erotic, pe considerentul impus de George Bataille că obscenitățile de lumpen devin rafinamente la intelectuali. Sau, poate, e o compensație, cum presupunea Ibrăileanu, în Artă și pornografie: ”dacă și-ar îndeplini pofta, atunci n-ar scrie literatură.” (Asta n-ar fi bine, căci avem nevoie măcar de cîțiva poeți frustrați). Oricum, lumea se mai poate și emancipa, iar mărturia Antoanetei Ralian e un bun exemplu de adaptare: ”am ajuns – zice ea – la o totală și spontană dezinhibare lingvistică”, tot traducîndu-l pe Henry Miller, p. 378). Scurte excursii în licențiozitatea teatrală, muzicală, mediatică și cinematografică adaugă ce lipsea din acest tablou foarte colorat prin intermediul căruia obscenitatea și înjurătura și-au primit ceea ce tot visa Zarifopol că vor primi: ”consacrarea academică” (p. 315).
Mai mult de trudă e partea a II-a, dar prima parte e cea care pune bazele, consacră principiile și marchează delimitările conceptuale. (E o parte din care-mi pot lua doar notițe, nici n-ar trebui să-ncerc vreun comentariu). Laiu-Despău desfășoară aici întreaga morfologie a înjurăturii și-i urmărește funcționalitatea pînă la repercursiunile (e varianta admisă, aici mai potrivită decît cealaltă) ei neurologice și fiziologice. Laiu-Despău e un doctor ce operează la fel de bine și-n lingvistică și-n stilistică precum în cabinetul de specialitate. Iar înjurătura românească – a cărei amplitudine se întinde între imprecația cea mai abjectă și superlativul admirației – îi oferă toate posibilitățile de a-și exersa abilitățile, de la analiza topicii specifice pînă la efecte și sensuri, de nu chiar pînă la o hermeneutică ludică. ”Funcția de bază a înjurăturii – zice el – constă în exprimarea unei emoții, de obicei intensă” (p. 28). Funcțiile adiacente sau tangente deschid însă un evantai de atidudini în care încap deopotrivă afectele ”pozitive” și cele ”negative”, sentimente și resentimente (mai productive, firește), dorințe și regrete, toate declamate fulminant (și adesea cu aceeași expresie, dar cu altă intonație). Ele sînt, practic, niște emoticoane verbale, consacrate în formule sau ”construcții standard” (p.30). Tipologia înjurărurilor e desfăcută în clase lingvistice, iar delimitările limbajului propriu-zis injurios de limbajele cu care se intersectează e operată cu precizie (dar mai apoi relaxată, căci uneori limbajele sînt prea sintetizate spre a mai putea fi separate). O inspecție bibliografică e făcută și ea cu rigoare, ca și tabloul tematic al înjurăturilor românești. Nu lipsesc replicile date unor somități (de la Zarifopol și Paleologu la Dan C. Mihăilescu și Doina Ruști ș.a.) care s-au aventurat prea departe în ipoteze metafizice cînd au făcut hermeneutica înjurăturii noastre ”naționale”, trecînd de-a dreptul în delir interpretativ (renaștere, regressus ad uterum etc.). Pe bună dreptate zice Laiu-Despău că ”în lumea înjurăturilor pragmatica bate semantica” (p. 115). Funcțiile curative ale sudălmii sînt văzute, desigur, din perspectiva emițătorului și în acreditarea lor Laiu-Despău aduce, pe lîngă propria argumentație, și alte mărturii (unele de necombătut, cum e cea a lui Alecu Russo: ”sudalma e tot atît de trebuincioasă moldovanului /…/ ca apa peștelui”, p. 178). În urmă, suduitul se dovedește acțiune pozitivă, salutară – atît literar, cît și psihic. Reprimările pornite contra lui – de la biserică la cenzura statală – au eșuat pe rînd și nici tehnicile de estompare n-au avut mare efect, fie că era vorba de puncte de suspensie, fie de eufemisme. Dacă e într-adevăr un ”limbaj esențial”, înseamnă că e chiar ireprimabil.
Scris admirabil, cu acuratețe deopotrivă academică și pornografică și cu un zîmbet subțire în coada erudiției, tratatul lui Octavian Laiu-Despău face și un serviciu lexicografic (putea fi mai amplu), fiind – simultan – o carte de invățătură și de dezvățătură. Care cum vrea.
