Carmen Sorescu
Niciodată nu scriu imediat despre întâmplările prin care am trecut, oricare ar fi fost ele, bune sau rele, tot timpul scriu după perioade lungi, după un an sau chiar mai mulți, pentru că nu, scrisul este cenușă. După ce totul a ars, s-a evaporat, s-a pulverizat în lume, ceea ce a rămas e cel mai prețios, procesul de extracție și rafinare este asemănător cu cel al aurului. Povestea astfel identificată în mintea mea (ce e drept, uneori îmi ajunge și un singur cuvânt în jurul căruia orbitez: desculț, infirm, măr etc.) este trecută prin multe procese care vin de la sine. Mai întâi curăț impuritățile, cojile, semințele, dar nu atât de mult, și ele au un rol al lor, macin propoziții, fraze. Dau o formă. Și mie în același timp.
Sunt mult mai vie după ce scriu. Trezirea la viață a unor fapte demult apuse mă prind din urmă, merg lângă mine cu chef de joacă ca atunci când mergeam cu vecinii la școală și ne bălăngăneam la unison mâinile sau ghiozdanele.
Scrisul izgonește. Mă trimite cel mai adesea la casa părintească, deși, paradoxal, niciodată aici nu scriu nimic, aici numai se întâmplă. Alte și alte amintiri îmi revin în minte și chiar dacă nu le dezgrop le duc flori, lumânări, le întrețin vie memoria, cândva poate mai scot din ele să pun altele. Și mai este încă ceva: tot ce se întâmplă acolo este diferit, de exemplu, ploaia, cade altfel, de jos în sus. Acest perimetru de jumătate de hectar are cerul lui, de câte ori deschid poarta totul se întrevede altfel.
Anul acesta nu am fost la mare și e ca și când întâlnirea cu dragonul nu a mai avut loc. Nu m-am bălăcit în legendara creatură cu abilități magice și asta a fost trist. Dar se apropie decembrie, îmi spun: Ce ar fi să mă duc la mare pe ninsoare! Poate că uneori frigul și căldura sunt doar în mine și odată ajunsă, expusă mediului exterior ostil, voi fi doar un copil în creștere care va experimenta pentru prima dată mesaje plăcute sau neplăcute. Sigur mă voi alege cu ceva, așa că notez în calendar: 15 Decembrie-mare-ninsoare. La ora 5 dimineața simt că trăiesc, acest simptom acut îl am doar în acest moment al zilei, asta pentru că e încă întuneric, sunt singură și mă pot naște iar și iar.
Pe exilații din propriile corpuri îi văd și-i simt cel mai adesea în situații grele, de graniță, de obicei sunt acolo prezenți ajutându-mă, îi văd cum rup din ei și-mi întind mâna peste barieră. Viața se mai și împrumută. Nu știu când am să scriu despre ei, poate că niciodată. Ce poate fi mai supărător decât să-ți vezi gândurile cum se duc, se scurg în rânduri, rânduri precum turmele de bivoli africani, care, uneori, de pe coastele abrupte se sinucid în lanț.
Știm cu toții că în spital corpul uman se poate asambla și dezasambla, se pot face tot felul de intervenții, se fixează, se modelează, se unește, se desparte, se suturează, se îmbină, se încheagă etc, dar și substanța așa zisă subzistentă, sufletul, suferă și ea modificări, dar de acest aspect rămâne să se ocupe pacientul în liniște când ajunge acasă. Și nu e vorba că în spital am auzit înjurături ca la ușa cortului, puteam auzi și în alte locuri sau că asistentele țipau ca la școlile de corecție, puteam auzi și în alte locuri, e vorba că era spital, și nu o cârciumă famată. După mine, în spitale ar trebui să se vorbească în șoaptă, iar asistentele să poarte mănuși albe (nu doar că ele nu poartă nici mănuși chirurgicale atunci când iau sânge), cum au ospătarii, pentru că ele servesc oameni bolnavi și asta ar trebui să fie sacru. Și pentru că tot a venit vorba despre dragoni, data viitoare.
