Paznicii

Dana nu vrusese să-i dea drumul la interfon, dar dacă Victor a spus că da… Acum stătea în fața lor un bărbat vârstnic, cu o frizură demodată, îmbrăcat în negru.

– Noi ne-am interesat de voi, sunteți pe lista noastră. Despre ce este vorba… noi păzim lumea asta, lumea asta se pierde din cauză că tinerii nu mai vor să facă copii. Noi suntem PAZNICII. Bine, știu că voi nu mai sunteți tineri, că Victor are această boală genetică din cauza căreia nu vrea să…

Numitul Victor îl apucase de umăr și îl împingea spre ușă. Ferm, doar fusese sportiv de performanță.

– Lasă-l, Victore! Lasă-l să vedem ce spune, doar poți să-l bați oricând.

– Dana, discuții de astea nu-și au rostul.

Un surâs încreți obrajii bătrânului.

– Păi da, că doar ați discutat de atâtea ori de posibilitatea unui donator, dar Victor nu vrea să crească copilul altuia. Măi, noi ne numim PAZNICII pentru că păzim umanitatea, vrem să o salvăm! Înțelegeți? Uite, eu vă dăruiesc oul ăsta negru, aveți grijă să nu-l spargeți, care conține un suflet nenăscut ce țipă cu disperare, roagă, vă imploră să-l aduceți pe lume.

– Dacă nu ieși în clipa asta ți-l sparg de cap!

– Ar fi o greșeală, domnule Victor, o mare greșeală. Nu veți mai avea nicio zi fericită, și boli grave vă vor lovi pe amândoi. Uite, eu vi-l las aici, și așeză cu grijă un ou ceva mai mare decât unul de gâscă în gura unei vaze japoneze, ca într-o solniță.

– Dar de ce nu te duci la vecinii de dedesubt? Nici ei nu…

– De acolo vin, stați liniștiți. Ăia de la compania farmaceutică, obsedați de carieră. Le-am zis și lor ce vă zic și vouă acum. Aveți grijă să nu-l spargeți, și el vă va lămuri că trebuie să mergeți la o clinică de fertilizare, vă va bântui visele.

– Păi ăia au peste patruzeci de ani.

– Da, va fi mai greu, vor avea cheltuieli, dar nu imposibil…

Dana întinse mâna spre oul negru.

– Și dacă se sparge?

– Atunci sufletul se va duce înapoi, dar nu singur, vă va lua cu el. Nu va curge gălbenuș, ci sânge închegat.

Victor ridică mâna cu degetele strânse pumn, dar nu-și duse gestul la capăt. Dana deschise ușa și îi spuse musafirului nepoftit:

– Hai, acum du-te! Du-te până nu te lovește.

Bătrânul ieși, pășind spre înapoi, cu ochii țintă la ei. Ajuns la capătul palierului, începu să coboare scările tot fără să se întoarcă, tot privindu-i țintă, încet și ușor, de parcă plutea.

– Ce-a fost asta?! Eu dau telefon la poliție!

– Stai, omule, că în definitiv nu ne-a făcut nimic.

– Și dacă porcăria asta e radioactivă sau emană vreo otravă?

– N-ai decât să te duci să-l arunci la gunoi. Dar stai să mă duc mai întâi să vorbesc cu Diana, să văd lor ce le-a spus.

Diana a asigurat-o că nu e nici radioactiv și nici toxic pentru mediu, doar ei aveau aparate și acasă, și în definitiv poate rămâne în casă, doar ca obiect decorativ, nu-i așa că-i frumos? Și în definitiv, măi Dana, ce-ar fi să devenim și noi, în sfârșit, mame? E atât de nobil, atât de frumos… Lasă-i pe ăștia să divorțeze dacă sunt atât de egoiști, doar noi trebuie să avem copii, și ce dacă e război aproape de graniță, și ce dacă cresc prețurile, și ce dacă ne înlocuiește inteligența artificială, doar sufletele astea cer să se nască, și asta trebuie să facem, și asta o să facem! N-au decât să plătească pensie alimentară dacă vor fi proști! Și o dată dacă se poartă urât cu copilul, dar măcar o sigură dată…

Copilul Danei a fost diagnosticat cu autism sever, nu vorbea și nu auzea, dar într-o noapte a venit la mama sa, i-a pus mânuța pe față, și i-a șoptit: „E prea târziu!“