Al. Cistelecan
Emil Ariton s-a lăsat greu pornit, debutînd abia în 2007 (la 58 de ani) cu un Transplant de sinceritate, dar, odată urnit, ca și bătrînii lui Coșbuc, e greu de oprit. De-atunci e printre poeții harnici, scoțînd, aproape regulat, cîte o carte la doi ani. Impresia de basm elegiacă (Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, 2024) e a opta și e făcută din ”sonete, rondeluri și acrostihuri”, după cum zice un subtitlu. E, așadar, carte de meseriaș. Meserie poetul avea și înainte, chiar și atunci cînd se delecta în versuri libere de unele obligații. Dar cea de acum demonstrează în direct diploma. Asta chiar dacă poetul n-a renunțat cu totul la libertatea improvizației, folosită însă acum în sprijinul rigorii. Dar nu una chiar absolută, căci rimelor li se preferă adesea (cel mai adesea) asonanțele, într-un fel de joc de ingeniozitate în care engambamentul e pus și el în slujba rimei (cînd are nevoie de folosul lui, ies rime mai degrabă strict scriptice, vag inaudibile). Nici ritmul nu e lipsit de spiritul jocului, căci și el e cîteodată încălcat ba cu o silabă în plus, ba cu una în minus. E un fel de joacă cu normele clasice, considerate nu chiar o dogmă de versificație, ci doar un cadru. Și aerul general al volumului e mai degrabă ludic decît elegiac (așa cum se insinuează) și se vede că e vorba de compoziții de/cu voie bună, destule chiar anacreontice (dar sub formă de pastișă). În dosarul critic atașat poemelor, Ioan Holban îl consideră (ori doar îl considera, pe la al treilea volum, Chipul speranței, din 2012) ”un neoromantic”. Va fi fost (adică, a fost sigur), dar acum e mai degrabă un neoclasic în joacă. Tot pe la începuturile drumului, Cristian Livescu îi remarca poemele ca pe unele ”îndelung șlefuite” și-n care poetul năzuia ”la evadarea dintr-un real apăsat de vitregii”. Acum poetului ”vitregiile” nu i se mai par grozave și-și ia în ușor chiar și resentimentele față de postmoderniști (cu care se răfuiește bonom în cîteva rînduri), tratîndu-le cu melancolie sceptică, dar nu fără insinuări caricaturale: ”un scriptor de poezii postmoderniste/ ce-adaugă în catastif reflecții,/ atras fiind și de picturi cubiste,/ vag însușindu-și dintr-un șir de lecții,// stranii coloraturi avangardiste,/ adesea reticent a fost cînd școala/ fiind lăcaș de-oferte altruiste,/ e și prilej de-a ne-aminti zicala,// că la un pom prea lăudat cu sacul/ să nu te duci riscînd dezamăgire,/ simțind și-ntîmpinînd vertij, obstacol,// cum încă nu-i pierdută o trezire,/ și-n echinox de toamnă liliacul/ e albăstrit de-o nouă înflorire” (Sonetul unui scriptor postmodern). O nostalgie după poezia care albăstrește se vede pretutindeni, dar ea nu e dramatizată, ca și cum poetul s-ar fi consolat cu pierderea ei (măcar că o invocă în cîteva poeme, împungîndu-i pe ”fanții” care ”sonetiști se vor”. Deși ”fanții” par să fi ocupat lumea (lumea poeziei, firește, dar nu numai), Ariton nu se lasă de nostalgiile lui și va continua să ”celebreze” ”o stea/ ivită spre a-mi desluși cărarea” (Sonetul revigorării). Invocația vremilor poeziei înalte e un motiv recurent, dar punerea ei în pagină nu vrea să fie mai degrabă patetică decît ludică: ”Fă Doamne, ca la tine să n-ajung/ atît de trist și de eșec smintit,/ cînd sunt frustrat și nu pot să alung// Dezamăgirea ce m-a potopit,/ al poeziei patos îndelung/ simțind că-i ignorat și ponosit” (Sonet și rugăciune). Poate că turnura ludică nu e premeditată, dar dacă poetul n-o dorește, versurile consimt și fără voia lui. Asta se poate întîmpla și acolo unde poetul chiar pune suflet – căci directețea prea candidă a nacazaniilor le primejduiește gravitatea: ”Cei ce-nmulțesc averile cazone,/ modernizînd războiul crunt din Gaza/ sunt profitorii vînzători de drone” (Păcate ce inspiră penitență). Pe linia incertă dintre patetism și ludic se mișcă aici Ariton, mult mai sigur pe el cînd se lasă în voia bunei dispoziții fanteziste: ”În joia cu bondari și greieri gureși,/ niște drumeți veniți din Tîrgu Mureș/ se resemnau la ce tînjeau și-aveau” etc. (La răscruce de vînturi). Multele referințe culturale consolidează direcția ludică a unui poet de ”ode implorabile” care încearcă să-și trăiască nostalgiile cu detașare. Cum bine zice, ”grozav de sobri nu putem să fim”!
