George VigdorovitsÎncerc să mă așez în pagină
precum Lenin în mausoleu
ori ca un faraon egiptean
în centrul de greutate al piramidei.
Caut disperat punctul nevralgic al poemului,
acolo unde se intersectează magic
cuvântul cu emoția
sau rațiunea cu sentimentul.
Eu cred în tăcerea absolută
în magia premergătoare cuvântului,
unde energia divină e în stare pură.
Acolo se nasc psalmii și odele
în rezonanța vibrațiilor primordiale
ce reverberează armonii și frecvențe unice.
Acolo se nasc și lacrimile purității
esențe fluide ale durerilor universale.
La început au fost chinurile facerii lumii,
de abia apoi, Dumnezeu și-a pus scribii la treabă
să folosească cuvântul, sămânța spiritului,
plămădită tot de Atotputernicul
ca să scoată omul dintre dobitoace.
La rândul meu, dobitoc într-ale existenței,
mă folosesc cu voluptate de cuvânt
să-mi construiesc scara spre cer
treaptă cu treaptă, cădere și urcuș
să mă eliberez de purgatoriul deșertăciunii.
Încerc să mă așez în pagină
sub camuflajul cuvintelor încropite într-un poem,
să-mi reazăm scara de tăcerea dintre cuvinte,
să urc spre cer cu puterea metaforei
și energia primordială a verbului.
Încerc să mă așez în provizoratul paginii,
poate voi avea șansa unei figuri de stil
care mă va propulsa în eternitate.
