Pe tăcute

Era cândva pe la începutul anilor ’70, curând după înființarea editurii Cartea Românească. Eram tânăr pe atunci, abia terminasem liceul și mergeam destul de frecvent pe acolo, dar nu neapărat pentru că editura era în mare parte creația tatălui meu, Mihai Gafița, ci și pentru plăcerea de a mă întâlni și de a asista la discuțiile dintre redactorii editurii. În acea primă serie de redactori, membri-fondatori ai Cărții Românești, erau nume ca Geta Dimisianu, Alexandru Paleologu, Florin Mugur, Magdalena Bedrosian, dintre cei pe care mi-i amintesc la prima strigare. Acum, din păcate, acele vremuri țin de domeniul frumos al amintirii. Pe atunci te duceai la o editură sau la o revistă literară nu neapărat pentru a preda vreun text, cât mai ales pentru plăcerea de a te vedea cu redactorii respectivi, de a purta o discuție cu ei, de a menține legătura, de a stabili o relație spirituală cu aceștia, de a-i asculta vorbind și povestind. Acum, din păcate, în era digitalizării, s-a terminat cu relațiile dintre oameni, totul se rezolvă prin computer, nu te mai duci să predai editurii manuscrisul tău în două exemplare, pe care le cărai fericit într-o valiză-diplomat, pentru a le depune în mod festiv pe masa redactorului tău. Acum nici nu-i nevoie să-ți cunoști redactorul, trimiți pe adresa de e-mail a editurii textul tău în format electronic și tot restul discuției se poartă prin e-mail-uri și mesaje pe mobil.

Deci, ca să închei digresiunea, eram într-o zi la Cartea Românească, în biroul în care lucrau Geta Dimisianu, Alexandru Paleologu și încă cineva, pe care nu mi-l amintesc. Între ei se angajase o conversație relaxată, simpatică, plină de umor. Astfel am avut ocazia să aud următoarea istorisire a lui Alexandru Paleologu.

Era la scurtă vreme după ieșirea acestuia din închisoare, unde ajunsese prin asocierea sa cu lotul Noica-Pillat, în 1959. A stat până în 1964, când au fost eliberați toți deținuții politici din România. Povestea că, la scurtă vreme după eliberarea sa, a primit o invitație la Ambasada Franței, cu ocazia recepției de ziua națională, 14 iulie. Cum aflase Ambasada Franței că Alexandru Paleologu era în libertate este, desigur, o altă poveste. Dar el fusese eliberat pe 24 iunie și deja pe 14 iulie era invitat la ziua națională a Franței.

Povestea că, recepția fiind organizată după-amiaza și fiind prima sa ieșire în public după eliberarea din închisoare, și-a pregătit cu mare grijă un costum de haine alb, pentru a se prezenta potrivit momentului. Cu o jumătate de oră înainte de începerea recepției a pornit pe jos spre Ambasada Franței. Plouase în ziua respectivă pe la prânz, iar pe străzi încă mai erau bălți în anumite locuri. Alexandru Paleologu mergea ocolindu-le atent. Dar, în dreptul unei bălți mai mari ce stăruia pe stradă la marginea trotuarului, o camionetă ce venea din spate, s-a apropiat cu intenție de trotuar în dreptul lui și deodată a accelerat ca să-l poată împroșca din cap până-n picioare cu apă murdară și noroi pe cel care, prin costumul lui alb, se vede că-l provocase pe șofer să-și ia cuvenita revanșă socială. Așa cum arăta Aleandru Paleologu după această nefericită întâmplare, nu se mai putea duce decât înapoi acasă. În niciun caz nu mai putea apărea la evenimentul public de la Ambasada Franței.

Numai că norocul uneori nu ține cu oamenii ticăloși. Câteva zeci de metri mai în față era un stop și culoarea roșu s-a pus exact în fața furgonetei. Dându-și seama că-l putea ajunge pe șofer, Alexandru Paleologu a pornit în fugă, a ajuns la portiera furgonetei, a deschis-o și l-a luat la bătaie pe individ. I-a tras, povestea el, vreo douăzeci-treizeci de palme peste față, fără a rosti o vorbă. Ce-i drept, și șoferul știa de ce i se întâmplă ceea ce i se întâmplă și n-a schițat niciun gest de autoapărare, nici nu a scos vreo vorbă de genul „De ce dai, dom’ne? Ce ți-am făcut?” Atâta doar, a încercat să-și protejeze capul până ce Alexandru Paleologu a obosit bătându-l și l-a lăsat în pace în mașina lui. Nici lumea de pe stradă n-a reacționat, iar mașinile ținute la stop pe durata corecției aplicate nu au claxonat nici una. Petele de noroi de pe costumul alb erau suficientă probă în legătură cu cele petrecute.

Un singur lucru, povestea Paleologu, nu a făcut în timpul acelei scene de punere la punct a șoferului ticălos: nu l-a înjurat nici măcar o dată, deși simțea o nevoie imperioasă de a-și susține palmele și cu invective. L-a bătut pe tăcute, înfundat, convertindu-și toată indignarea în lovituri și evitând sistematic verbul.

Era un lucru învățat în închisoare, a precizat Alexandru Paleologu pentru noi, cei care nu avusesem „privilegiul” experienței sale. Dacă vrei să-ți păstrezi intactă ura și indignarea față de un act ostil, să nu înjuri niciodată, oricât de mult ai vrea s-o faci, pentru că insulta te eliberează, dar îți subțiază ura și devii ineficient. Dacă el ar fi început să-l facă pe șofer în toate felurile, cum simțea nevoia, n-ar mai fi fost capabil să-l bată și momentul s-ar fi diluat. Ar fi rămas și împroșcat din cap până-n picioare cu noroi și fără nicio satisfacție. Așa încât invectiva, oricât ar fi ea de atrăgătoare, trebuie îngropată adânc în suflet și convertită în ură și adversitate până când o împrejurare favorabilă îți va oferi ocazia să te manifești cu sens, dar, mai presus de toate, pe tăcute.