Avantajele unei soții românce

În fiecare an, în jur de 1 septembrie, are loc întâlnirea anuală a diplomației românești. Nu afli mari noutăți cu acest prilej, nu-ți enumeră nimeni marile axe strategice ale politicii externe românești, care de fapt nici nu există, în schimb toți șefii țin lungi discursuri pline de locuri comune, după care pleacă imediat la alte lucruri mai importante. Mai urmează o întâlnire cu prim-ministrul, la guvern, unde asculți alt lung discurs cu caracter economic, fără nicio legătură cu activitatea diplomatică, pentru că nu ambasadele sunt patronii firmelor private din România și urmează o primire la Cotroceni, unde președintele ține un discurs plin de generalități, după care oferă o cupă de vin spumant, moment în care este asaltat de ambasadorii români în SUA, Franța, Anglia și Germania, de cei la ONU, UE și NATO, între care de obicei nimerește și câte un ambasador mai băgăreț din Pakistan sau Kenya, care însă tinde să acapareze toată discuția cu președintele, spre enervarea ambasadorilor din țările „care contează”. Singura valoare incontestabilă a acestei reuniuni anuale de trei zile este că, deși nu afli nimic nou sau esențial, te vezi cu ceilalți ambasadori români, consuli generali, directori de institute culturale, cu prieteni și colegi răspândiți prin toată lumea, și numai atunci ai prilejul să mai stai de vorbă cu ei, să constați dacă au îmbătrânit sau nu, să vezi cum își păstrează tonusul vital, sau, dimpotrivă, dacă rutina și distanța de țară i-au copleșit. Sunt trei zile când toată lumea vrea să arate bine, pentru că oglindirea în ochii colegilor și ai prietenilor sunt preocuparea principală a diplomației române venite acasă în concediu să-și ia linia ideologică de la conducerea Ministerului de Externe, a guvernului și a statului.

Într-o asemenea situație m-am reîntâlnit cu un vechi cunoscut din perioada de dinainte de 1989 și care acum era consul general undeva în Italia. În pauza de prânz am ieșit împreună din hotelul unde se ținea reuniunea noastră și ne-am dus să stăm de vorbă pe terasa unui bar de undeva din centru.

L-am întrebat despre activitatea din Italia, despre numeroasa comunitate românească de acolo, omul mi-a povestit tot felul de istorii, dar una dintre ele mi-a reținut atenția în mod deosebit.

Consulul general român spunea că se împrietenise cu un italian din nordul țării, un fost om de afaceri, ieșit între timp la pensie. Italianul voise să schimbe decorul acum că se pensionase și, spre surprinderea totală a familiei, își părăsise soția de o viață, cu care avea trei copii mari, și se-nsurase cu o româncă. Aceasta însă nici măcar nu mai era prea tânără, ca să bănuiești că italianul voia să trăiască lângă ea o a doua tinerețe.

-Și atunci ce te-a făcut să iei această hotărâre? l-a întrebat consulul general ca între bărbați, dorind, la rândul lui, să contabilizeze un succes al României în circumscripția sa consulară.

Iar italianul i-a povestit. Românca făcea de mult timp menajul în locuința lor. Până în ziua fatidică, în care a luat marea hotărâre, el nici măcar n-o remarcase în mod deosebit. Menajul era supervizat de soția lui, care stătea de vorbă cu românca, îi mai spunea ce să facă, unde să insiste. Era o relație normală, liniștită. Femeia avea patruzeci și ceva de ani, avea la rândul ei copii mari în România, divorțase de soț după venirea în Italia. Dar, într-o zi, trecând prin casă, italianul a văzut-o pe româncă aranjând patul în dormitorul lor. După ce a întins cuverturile impecabil, femeia a luat cele două perne și a început să le bată cu mâinile în aer, ca să le înfoaie și să le facă mari și moi, înainte de a le pune la locul lor. Or, gestul acesta l-a copleșit pe italian și l-a făcut șah-mat.

-Eu din copilărie n-am mai văzut așa ceva, îi spunea el cu lacrimi în ochi consulului general român. Doar mamma ne mai umfla pernele așa când eram copii, cu toată dragostea ei maternă, pentru ca perna să fie moale și să ne afundăm în ea când ne duceam să ne culcăm.

Mai departe lucrurile au decurs relativ simplu: italianul și-a dat seama că el nu putea să mai trăiască restul vieții decât alături de femeia care-i amintise atât de viu de mamma și de copilăria lui pornind de la o simplă pernă. I-a explicat soției prin ce stare de spirit trece și au convenit amândoi detaliile divorțului. Copiii s-au mirat de exaltarea ce-l apucase pe tatăl lor, dar nu s-au băgat în viața lui. Iar italianul s-a însurat ca pensionar cu românca ce adusese atâta soare, împăcare și fericire în existența lui, abia acum completă și armonioasă.