Carmen Sorescu
Enciclopedia zeilor (XIV)
Când nu sunt atinsă de nicio boală, sănătoasă, curată e ca și când nu sunt atinsă de nicio religie. Zi de zi mă nasc să o iau de la capăt ca și când cu o zi anterioară nu s-ar fi întâmplat nimic. Acum două zile mergem prin spital cu scopul de-a mă duce să beau o cafea, liberă, neconstrânsă, timp cât voiam, mi-l lungeam, mi-l lățeam pe toate părțile, puteam alege orice tip de băutură caldă din lista de pe aparat: irish coffee, cappuccino, turkish, tea, puteam alege să nu mai beau nimic; și mă gândeam ca mulți alții: când ai o credință, devii robul ei. Anumite biserici, anumiți preoți, anumite rugăciuni, sfinți preferați altora și, la un moment dat, te obișnuiești cu biserica ta așa cum te obișnuiești cu corpul tău… De-ar fi să mă gândesc la fanatismul religios care duce oamenii spre sinucidere, ar fi ușor de înțeles cât de malignă este, dar nu despre o boală atât de gravă vreau să vorbesc, ci de simpla atingere, de care a avut parte oricare om de rând, și eu, si tu, despre fărâma aceea de credință care zace nealterată și de la care, eu una, nu mă pot abate, mai ales de frică, cum e teama aceea frigidă, rece de-a uita să iei un medicament. Cred că la ora actuală fiecare om de pe planetă e atins de o afecțiune, fie carie, migrenă, gripă, ulcer, așa cum fiecare om este atins de un profet, mai puțin sau mai mult, și-mi spun, iată că asocierea dintre boală și religie are sens. Katerina era opusul, în ea erau toate credințele adunate, era îngăduitoare cu tot ce mișca, și cu toate astea, destinul ei nu era tot atât de încăpător, era ca al unui om oarecare, ca al unei furnici prin cameră, nimeni nu o vedea, nimeni nu o băga în seamă.
Cu mult timp în urmă comandasem într-un restaurant tot irish coffee, cu gândul că ar fi fost la fel ca la aparatele stradale, dar, nici vorbă, era o tărie oribilă, cu multă frișcă și cafea insesizabilă. Cam așa cred că mă păcălesc și cu moartea, cred că e ceva dulce, dar când se folosesc ingredientele reale e cu totul altceva.
Numele Katerina o urmărea, în limba greacă katharsos înseamnă pur, de unde catarsis, prin boala ei necruțătoare la care participa intens și de care era conștientă fiecare secundă, fabrica meticulos fenomenul artistic. Își era propria operă care zăcea zi și noapte într-o adevărată pace benedictiană, în umilință și simplitate, ea nu mai exista pentru ea, își scosese sinele și se gândea numai la rudele care suferă de pe urma ei. Nu mai percepea decât suferința altora și chiar îmi părea rău pentru că, dimpotrivă, ea era cea pe cale să moară, dar pentru că, de exemplu, soțul ei, făcea mâncare de mazăre, exista numai: Vai, săracul, ce i-am făcut, nu-l pot vedea așa! – repetând de câteva ori. Sau dacă mă ofeream să cobor scările să-i aduc un cappuccino spunea: Vai, dar nu te munci! La telefon cu o prietenă care voia să-i aducă orez cu lapte se exprima: Vai, dar trebuie să mesteci, să stai în picioare. Preluasem și eu acest „vai” deprimant, care inspira numai milă și regret, și pe care, de altfel, nu-l folosea, dar acum mi se părea o za a comunicării noastre. La un moment dat, după zile bune, interjecția era atât de împământenită încât aveam impresia că era echivalentul lui măi, o formulă de adresare banală, spusă la repezeală și care practic nu însemna nimic. „Vai” își pierduse din conotația inițială, dar nu pentru că nu mai era spus din inimă sau pentru că se blazase și pentru că devenise un pleonasm potențator al deznădejdii, al lipsei de speranță.
Katerina era pierdută într-un spațiu vast, de unde cu greu revenea printre noi și atunci când o făcea era numai vocea care vorbea despre alții, nu știu cum făcuse să-și anuleze boala. Când asistenta venea să-i facă injecții Katerina doar întindea mâna ca și când primea un cadou. Doctora abandonase orice abordare, dar dacă mă gândesc bine, nici nu avusese vreuna, după două luni de analize și puncții era în același stadiu, nu luase startul împotriva maladiei, și dacă doctora abandonase orice căutare, orice schemă, ea ce putea face, decât să abandoneze la rândul ei. În corpul ei gelatinos avea să fie mare întâlnire… Există în fiecare dintre noi un loc arid, unde nici viața, nici moartea nu cresc, chiar dacă torni apă, a doua zi este la fel, un loc al zvârcolirii încolo și-ncoace, unde fiecare dintre ele trage de partea ei, și tot trage fiecare cu vârfurile degetelor lipite de linia de demarcație la fel ca la jocul acela trasul cu sfoara. Le simțea pe amândouă cum pulsau, și-mi spunea uneori: Genunchii îi am moi, cred că avansează boala! Să nu mai vii pe la mine, vezi-ți de viața ta! Ca și când viața mea ar mai fi contat, ca și când eram altfel. Numai că totul era o minciună, hamada dezintegrării anunțate exista dintotdeauna ascunsă sub dunele de nisip, și când venea vremea vântului turbat pietrele se iveau, multe, mărunte, canceroase.
