Al șaptelea fiu

Medicul îl privi cu atenție, dar nu văzu nimic deosebit la acest tânăr. O figură comună, de țăran. Și totuși, pentru cazul lui, fusese chemat de urgență în acest orășel de la marginea pădurilor nesfârșite. „Diagnosticul e simplu: schizofrenie paranoidă”, îi spusese la telefon mai tânăra și mai puțin experimentata lui colegă. „Zice că el poate să schimbe lumea, să hotărască cine moare și cine trăiește, cine se îmbolnăvește, cine îmbătrânește înainte de vreme. Culmea este că așa se și întâmplă. Este în curs o anchetă a poliției, sătucul ăla din junglă a fost izolat, dar mai întâi polițiștii vor niște examene medicale, așa că… vă rog…“

– Deci zici că tu ești El Lobizón.

– Da, domnule doctor, așa se spune în satul meu, că atunci când se naște un prunc de parte bărbătească, al șaptelea fiu, el se va transforma în El Lobizón. Și asta s-a întâmplat cu mine. Eu vă rog să nu-mi dați medicamente, nu sunt nebun. Am făcut și eu școală, poate mai multă chiar ca dumneavoastră. Ceea ce se întâmplă are o explicație foarte simplă: conștiințele noastre pot schimba lumea. Sunt lucrări științifice apărute anul ăsta, e vorba de fizica cuantică. Este exact ce se întâmplă cu mine, dacă mă supără cineva…

– Bine, gata, m-am lămurit. O să-i văd totuși pe cei care te-au supărat, că așa am primit dispoziții… auzi, eu să ajung să primesc dispoziții…

– Dar nu mă treceți pe neuropleptice, da?

Tânărul își frângea mâinile.

– Asta am să văd eu… Medicul se ridică și se îndreptă spre o cameră alăturată. Mă duc să-l văd pe fostul tău coleg de școală. Ce ți-a făcut, de fapt?

El Lobizón nu răspunse, dar privirea i se întunecă. Alături aștepta un bătrân scheletic, cu mâini tremurătoare.

– Chiar sunteți de-o vârstă, de-un leat? îl întrebă psihiatrul privindu-l cu ochi măriți.

– Da, domnule, numai că pe mine m-a făcut să îmbătrânesc într-un an cât alții în cincizeci. Anul trecut a venit acasă, de fapt venim toți în concedii acasă, în sat, să ne vedem părinții. Majoritatea dintre noi am mers la facultate și avem slujbe bune, în orașe mari. Sau, mai bine zis, eu am avut… Stând cu mine la o bere a avut impresia că am spus ceva, care i-a amintit lui ceva, a ajuns la niște concluzii… a zis că nu mai vorbește cu mine câți ani mai are de trăit, că ce i-am făcut la școală, când eram copii… dar că nici eu nu mai am mulți ani de trăit, că el acum este El Lobizón, și că eu voi îmbătrâni rapid și voi muri într-un an. Și culmea că așa s-a și întâmplat. Doctorii spun că este o formă rară de progerie, manifestată la vârsta adultă, dar eu știu că nu este așa. Este blestemul lui El Lobizón, pentru că pentru mine tot satul s-a transformat într-un cimitir vast și deprimant. Casele au lemnele putrezite, deși ceilalți zic că nu e așa. Copacii au trunchiuri contorsionate, cu niște ramuri ca niște mâini osoase care încearcă să mă apuce. Cerul este veșnic gri, iar soarele pare învăluit într-un voal negru, aruncând doar umbre reci. Până și animalele din jurul casei par niște umbre ale timpului care mă urmăresc în tăcere.

– Dar camera asta cum ți se pare?

– Cum mi se par toate: pereți cenușii și crăpați, mobila și parchetul din lemn putred care scârțâie la orice mișcare, de fapt în podea mi se pare că mă afund încet dar sigur, ca într-un mormânt. Ba chiar văd câteva molii care se învârt în cercuri mari în jurul meu. Nimic nu este real, nu-i așa? Și ce se va întâmpla cu mine?

– Vom vedea, vom face niște analize…

– Spuneți-mi deschis, doctore!

– Îți spun deschis că nu știu! Deocamdată îți voi prescrie niște antidepresive foarte puternice. Ai să vezi că o să fie totul bine!

– Cum să mai fie bine?! Și dacă medicamentele astea mă omoară cu totul? Te rog, ajută-mă! Mai ales că acum îmi amintesc că de fapt eu eram cel chinuit de colegi la școală, eu eram cel de care își băteau toți joc!

Psihiatrul observă cu groază cum pielea feței pacientului se strânge, făcându-l să deschidă involuntar gura. Semăna acum cu un cadavru ce murise în chinuri groaznice.

– Ba ai nevoie de medicamente, și ai să le iei chiar acum! Însă înainte de asta spune-mi ce-i cu fata aia? Doar vă cunoașteți, sunteți toți din satul ăla…

– Pe asta o iubea El Lobizón de copil, dar l-a respins tot timpul. Unde-i săraca?

– Într-o rezervă, nu vă țin pe toți la un loc.

Pe coridor se întâlni cu asistenta șefă.

– Dă-i moșului Duloxetină. Deși o să ajute cât o frecție la un picior de lemn, dar asta e!

– Despre ce-i vorba, doctore? Ce au ăștia? O fi vreun virus? Vreun COVID nervos, ceva?

Fără să aștepte răspunsul, scoase din buzunar o mască și și-o puse pe față. Apoi își făcu două cruci mari și plecă murmurând ceva neinteligibil. În rezerva de la capătul culoarului aștepta o femeie încă tânără, dar cu riduri adânci în jurul gurii și cu ochi disperați.

– Probabil că ați aflat despre ce e vorba, domnule doctor. I-am spus povestea mea și colegei dumneavoastră. Nu sunt eu cea mai rea de pe lumea asta. Și apoi, la urma urmei, o fată este liberă să aleagă, nu? Ce, eram obligată să-mi placă?! Și apoi, parcă simțeam că ceva nu e în regulă cu el. Și-au făcut un forum pe net în care bârfesc femeile. Iar ăsta m-a încondeiat așa de bine, că nu numai în sat, dar și în orașul în care lucrez… probabil în toată țara… în toată lumea asta mare… nu se mai uită nimeni la mine! De ce să fiu condamnată la singurătate? Și să știți că este cu adevărat El Lobizón, trebuie ucis cât mai este timp. Nu mai sunt eu însămi, m-a îmbolnăvit, văd toate clădirile în ruină, lumea a devenit altfel pentru mine. Ușile se deschid spre un abis întunecat, fără vreun adăpost sau refugiu. Când mă uit la cer, îl văd ars, cu nori roșii, soarele este un disc roșu înconjurat de flăcări stinse.

– Camera asta cum o vezi?

– Plină de oglinzi, toate mă arată… oh! Mă văd în ele mai bătrână decât sunt. Și ce-i cu mirosul ăsta de flori ofilite? Mi se pare grețos. Ați folosit un dezodorizant expirat, sau e tot boala mea? Vedeți că l-au adus aici și pe antreprenorul care zice el că i-a luat niște terenuri. Vede totul îmbrăcat în metal, se topește totul, El Lobizón a schimbat lumea și pentru el. Aici nu sunt oglinzi, nu? E doar boala mea, nu? Vindecă-mă doctore, te rog! Dar nu cu medicamente de astea care te îmbolnăvesc și mai tare, te rog!

– Ba, deocamdată… până ne lămurim…

Femeia izbucni în hohote de plâns. Doctorul ieși din rezervă fără să mai arunce vreo privire peste umăr și ieși în curte, unde erau parcate două mașini de poliție.

– Domnilor, ia duceți-mă și pe mine în satul ăla. Vreau să stau de vorbă cu oamenii de acolo, poate mă lămuresc.

– Desigur, spuse un polițist mai vârstnic, cu vestă antiglonț și trei dispozitive necunoscute medicului prinse de centură. Dar nu ne dați niște măști? Dacă e vreun virus necunoscut?

– Nu cred, dar luați-vă, duceți-vă la doamna Maria, asistenta de la trei, și cereți-i câteva.

– Da, mulțumim. Cred că așa trebuie. Cică acolo le apar oamenilor pe trup mușcături de animale, eu n-am stat de vorbă cu niciunul, dar…

– Ei… mușcături de animale… Toate astea sunt prostii! Chemați-i și pe cei de la narcotice. Eu bănuiesc că au distilat cine știe ce drog din cine știe ce buruieni din junglă.

– Adică dumneavoastră nu credeți în El Lobizón?

– Dar ce, dumneata crezi?

În clipa aceea, o fereastră de la etajul doi se deschise și apăru capul ciufulit al celui de-al șaptelea fiu:

– Ai refuzat chemarea morții, doctore, așa că îți vei alege singur moartea!

– Ah, și doar le-am spus să-l păzească, să nu umble de capul lui! Hai, când se întoarce ăla cu măștile? Și sper că aveți arme bune cu voi, pentru că…

Dar nu mai continuă, de ce să le spună polițiștilor că imobilele de peste drum i se păreau niște carcase uriașe, cu bucăți de carne prinse de coaste, dar care totuși încă mai respirau. Din ce în ce mai repede!