Ce este literatura?

La unul dintre cursurile de scriere creativă pe care le urmez, ni s-a cerut să facem recenzia unei cărți, pentru examenul final. În acest sens, am ales cartea Tarot, de Mihai Buzea, apărută în 2023, la editura Polirom, Colecția „Ego. Proză”, coordonată de Lucian Dan Teodorovici.

Nu întâmplător am făcut această alegere, ci chiar am avut câteva motive bine întemeiate. În primul rând, în afara cărții de debut, Mihai Buzea și-a publicat toate celelalte romane (opt la număr), la editura Polirom. Apoi, este absolvent de Filologie, a fost profesor și suntem vecini, deși nu știu exact pe ce stradă locuiește și nici n-am băut vreo bere împreună. În plus, scriitorul Mihai Buzea m-a interesat și datorită faptului că este colaborator la revistele Timpul, Dilema Veche și Familia, având, pe rând, mai multe profesii: vânzător, reporter, bișnițar, muncitor necalificat, arborist și muncitor intelectual. În final, eram curioasă să vad scriitura unui diasporean care, după România, a ales să locuiască în Regatul Unit, iar în prezent la Bruxelles. În concluzie, parcursul literar al autorului, pentru mine, era unul fascinant.

Să mergem la carte! În toamna aceasta, am intrat în posesia ei. Titlul, evident, m-a dus cu gândul la jocul complex de cărți, din Evul Mediu, un joc de noroc, folosit de pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea în ocultism. După ce am citit coperta a patra și am înțeles că este vorba despre un grup de prieteni stabiliți în Belgia, care se întâlnesc și petrec împreună, mi-am spus că romanul se va dezvolta ca un adevărat joc de cărți, în care, ar fi fost posibil ca Tarot să devină personajul eponim. Raționamentul nu a fost nici adevărat, dar nici complet fals. „Tarot” nu este un personaj real al cărții, care să intre în acțiune, însă „jocul de tarot” descrie întregul roman și stă totodată la baza structurii acestuia.

Pentru a intra în detalii, încep prin a vă spune că romanul ne prezintă patru cupluri care își petrec unele week-end-uri în apartamentul unuia dintre ele, unde băieții stau în balcon la câte o țigară, o „bericică” sau un „vinuleț”, fetele stau în bucătărie, preparând câte ceva de-ale gurii, iar copiii, separat, într-una dintre camere, la joacă. Uneori, se pleacă la mare sau se fac plimbări în natură. Până aici, totul pare banal, dar aparențele sunt înșelătoare! Vocea narativă e Mihai Buzea, Mihăiță, care pentru a se destinde, mai pleacă și singur în Ardennes. El este angajat să-l scape pe unul dintre prietenii săi de patima băuturii, dar, puțin câte puțin află că grupul său, sub masca normalității, ascunde secrete, vicii, devianțe erotice sau traume foarte bine păzite, pe care începe (El) să le scoată la iveală.

Nu știu dacă povestea e pură ficțiune sau realitatea crudă – aș miza mai degrabă pe un melanj -, fiindcă există scene în care e imposibil să nu te regăsești, cu atât mai mult cu cât locuiești în diasporă și te ciocnești de ele la tot pasul. Când am terminat lectura acestui roman și am fost pusă în situația de a-l descrie în două cuvinte, am spus „descrețirea frunților”. Privind în urmă și luând distanță de text, azi, aș spune „râsu’ plânsu’”. Este o carte despre slăbiciuni, vicii, traume din copilărie, secrete și relații, despre „aici” – Belgia și „acolo” – România, cu mici escapade în Franța, totul scris cu mult umor și într-o notă ironică, ce te pune pe gânduri.

Vreți să știți ce e literatura? Lecturând romanul, aflăm definiția:

-„Ce e literatura?

-Păi…[…] literatura e… adică… era o fată, știi?

-Așa, și?

-Și-a venit un băiat, care-a iubit și-a plecat. Asta e literatura.” (p.143)

Am înțeles din aceste rânduri că literatura e o fată iubită de un băiat care a plecat. Mi-a plăcut! Când băiatul rămâne, puțini mai au timp să scrie și să descrie. Își trăiesc fericirea.

Dar „Tarot” ce este? Este „interpretarea subtilă a conexiunilor”. Da. Exact așa. Tot romanul este despre această interpretare nuanțată a conexiunilor dintre oameni, iar vocea narativă, cu toată artileria sa de ironii, te determină să-ți spui că sintagma „adevărurile se spun în glumă” e cat se poate de veridică. Mihai Buzea, naratorul, nu doar privește pe gaura cheii, ci este și un foarte bun observator al jocului personajelor și al vieții de cuplu, ceea ce mă face să cred că vorbele scrise de Adrian G. Romila cu privire la Tarot sunt reale: „un roman vorbit de mulți și rescris de unul singur, o carte plină de o energie factică reconfortantă”.

Un lucru care m-a intrigat, în roman, a fost utilizarea diminutivelor. Din punct de vedere lexical, am notat: „Fănică, Bărbătuș, balconaș, Mihăiță, vinuleț, rucsăcelul, friguț, anișori, brânzică, sălămior etc.”, iar întrebuințarea acestora – contrar augmentativelor, care exprimă o depreciere sau o antipatie a autorului față de o persoană ori un obiect – indica rizibilitatea sau impolitețea, doar dacă statutul social al locutorilor este inegal. Or, aici, contextul discursiv ne arată foarte clar egalitatea statului social al persoanelor care formează grupul și motivația lor psiho-afectivă, demonstrând astfel atașamentul, tandrețea și afinitățile dintre locutori și interlocutori. Aceste diminutive, specifice operei crengiene, utilizate în conversații neprotocolare, dau expresivitate registrului informal, colocvial, în care este scris romanul și diminuează distanța dintre vorbitori, fiind folosite ca alint sau simpatie și indicând totodată valorile afectiv-pozitive ale apartenenței la un grup.

-„Ce muncești tu, tati? Hai să aud. […] / -Scriu. / -Aia nu e muncă, bă! / -De ce?

-Păi, că nu câștigi! Muncă e aia din care îți iese de-o fasolică, acolo! Muncești – câștigi. Nu câștigi – deci nu muncești.” p. 139

O altă constatare e folosirea imperativului ca mod al injoncțiunii: „Uite, colo-șa e maestrul, poți să urci pe treptele alea dacă vrei, să ții minte locul. ”, „Uite-aici e Brauner…[…]”, „Uite, mă. Aici sunt toți trei. Bunicul, fiul, nepotul. Ia citește ce scrie!”. Și nu în ultimul rând, un alt aspect pe care nu l-am mai întâlnit în lecturile mele îl reprezintă înjurăturile. În carte, nu sunt utilizate cu sensul lor insultător, ci exclamativ, deziderativ, motiv pentru care unele dintre ele au mai degrabă o forță ilocutionară atenuată. Exemplele de mai sus sunt date dintr-o discuție mai amplă a lui Mihăiță (fostul alcoolic) cu Mirel (alcoolicul) – pun parantezele pentru a observa comicul situației –, în Cimitirul Père-Lachaise, unde Mirel este instruit, în speranța că literatura, scrisul, plimbarea să intre în obișnuințele personajului și să-l ajute să renunțe la viciu. În toate aceste pagini, care fac parte din capitolul „Puterea” (pentru că, nu-i așa?, puterea stă în mintea fiecăruia și nimeni nu ne-o poate lua vreodată) am identificat că receptorul (Mirel) își rezervă dreptul de a refuza acțiunea, deși intenţia de comunicare a emițătorului Mihăiță, e una de promisiune, de mulţumire.

Ca structură, am pus romanul Tarot în topul preferințelor mele. Cartea are 22 de capitole, fiecare fiind intitulat după o carte de tarot (Bufonul, Papesa, Lumea, Soarele, Diavolul, Eremitul, Dreptatea, Împăratul, Îndrăgostiții, Împărăteasa, Turnul, Puterea, Judecata, Faetonul, Roata Norocului, Temperanța, Hierofantul, Luna, Spânzuratul, Steaua, Moartea și Magiciana), plus o addenda.

În final, familia e tărâmul cald din sufletul tuturor. Romanul se încheie cu o plimbare prin natură și o reflecție deschisă, iar mie nu-mi mai rămâne decât să vă spun că țesătura firelor narative – care nu-i una tocmai simplă –, jocul personajelor și meandrele relațiilor umane fac din această carte una de neuitat: „că omul, femeie sau bărbat, cu cât are o poziție socială mai bună, mai respectabilă, cu atât adună în el (sau ea) mai multe regrete pentru ceea ce-ar fi vrut să facă, dar n-a avut ocazia. Iar când are ocazia… mda”.

Doamnelor și domnilor, cam asta e literatura!

Lectură plăcută!